Cât de pregătit eşti să fii părinte?

Copii, Psihologie, Psihoterapie
Publicat de
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)

Înainte de toate – Întrebarea mea este cum ai ajuns părinte?

A fost o întâmplare ori ti-ai dorit să ai un copil? A fost un act asumat, o conjuctură de a-l prinde în laţ pe celălalt pentru a pune bazele unei căsnicii, ori expresia împlinirii maternale/paternale? Răspunsul la rugi sau impulsul momentului, cel căruia vrei să îi laşi averea, munca de o viaţă sau cel care trebuie sa-ţi aducă lingura de mâncare când eşti bătrân şi neputincios.

Ce reprezintă copilul pentru tine?

O realizare mare, o datorie faţă de societate, piatra atârnată de gâtul tău, sprijin, greşeală? Este cel pe care îl cunoşti mai mult, decât te cunoşti pe tine însuţi, cel despre care ştii că strănută înainte să o facă,  ori un omuleţ pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii ce preferinţe alimentare are sau cu ce-i place să se îmbrace sau nici măcar în ce clasă a trecut?

E iubire ori pedeapsă?

Tu ştii ce-ţi răspunzi în clipele de sinceritate, dacă ai timp de aşa ceva. De fapt, el e aici pur şi simplu şi nu are nici o responsabilitate, nici vină. E doar o fiinţă care are dreptul la viaţă, iar ca adult va avea dreptul să şi-o trăiască aşa cum va crede el de cuviinţă, nu după regulile tale, pentru că el e o altă persoană, cu propriile dorinţe şi aspiraţii. Şi nu s-a născut nici ca să ai la ce te ruga, nici ca să fie sacul tău de box ori cel căruia să-i arunci în faţă propriile frustrări sau neîmpliniri. Şi nici să realizeze tot ce n-ai reuşit tu.
Dar până creşte mare şi ajunge la vârsta adultă, tu esti responsabil de îngrijirea şi educarea lui. E ca atunci când ai plantat o sămânţă care încolţeşte şi pătrunde sfioasă în pământul care o acoperă, păşeşte timid deasupra lui şi hrănită corespunzător şi mângăiată de căldura soarelui, creste, creşte, tulpina ei se ridică puternică şi semeaţă, iar când ajunge la maturitate descoperi cât de frumos i se deschid bobocii, câtă emoţie şi bucurie împrăştie în jurul ei. Aceasta e planta care creşte liberă.
Dar dacă peste aceeaşi sămânţă ai pune un clopot, care i-ar limita inclusiv accesul la oxigen ce s-ar întâmpla? Ar creşte o plantă firavă, care s-ar frânge la cea mai mică adiere a vântului. Nu ar mai evolua în mod corespunzător, nu i-am putea vedea maximul potenţial de dezvoltare.

Aşa este şi în cazul copilului.

Când îi oferi atenţie, iubire, sprijin necondiţionat, ocrotire, grijă, el va fi precum planta care ne încântă atunci când o privim. Toate acestea îi conferă siguranţă şi îl ajută sa îşi învingă teama că-l vei părăsi, atunci când te duci la serviciu, spre exemplu. Tu şi celălalt părinte al său.

Pentru el atenţia e sinonimă cu iubirea şi poţi să-i acorzi atenţie în multe moduri. Fie că îl mângâi fară să fi făcut o faptă deosebită, fie că dai în mintea lui şi te faci că-i furi jucăriile ori pur şi simplu îl iei cu tine în bucătarie şi faceţi împreună cele mai trăznite forme de gogoşi ori vă pictaţi unul pe altul pe faţă cu cocă, frişcă sau acuarele.
Atunci când are atenţia ta el e fericit şi se simte iubit. Tu şi partenerul tău reprezentaţi universul pentru copilul vostru, el vă iubeşte necondiţionat. De aceea, atunci când vreţi să vă furişaţi pe uşa ce dă în holul grădiniţei el e înspăimântat, plânge şi parcă nu-i ajung lacrimile să plângă, ţipă de parcă nu-l acuzi, doar te-o determina să nu-l părăseşti.  Frica că te pierde, că-l abandonezi, aproape îi paralizează gândurile, voinţa.
Pe de altă parte, când nu-l valorizezi, când efectiv nu-l vezi, când nu-i încurajezi iniţiativele, îl critici şi uiţi să vezi lucrurile bune pe care le face, când îi ceri mai mult decât poate sau dimpotrivă, eşti hiperprotectiv nelăsându-l să se exprime (pentru că faci lucrurile în locul lui), să prindă curaj, să fie independent, îl condamni să se dezvolte precum sămânţa de sub clopot. Îl determini să nu aibă încredere în el, să fie anxios, să se izoleze de ceilalţi, să nu-şi poată susţine punctul de vedere.

Ai fost şi tu ca el?   

Ia o pauza şi fă un exerciţiu în timp! Daca ai fi în locul lui acum, cum ţi-ai dori să se poarte părinţii tăi cu tine? Ce ţi-a lipsit în copilărie, ce greşeli ale părinţilor ai promis că nu le vei face şi totuşi în mod inconştient parcă duci ştafeta mai departe?  Dar poate că aceste întrebări ar trebui să ţi le pui înainte de a te hotărâ dacă te prinde sau nu ”meseria de părinte”, care nu se învaţă în nicio şcoală, din niciun manual. Eşti sau nu pregătit să fii părinte? Poţi sau nu să-ţi asumi această responsabilitate imensă?
Mariana Ursu-Balaci, psiholog clinician

http://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/1588815199-cat-de-pregatit-esti-sa-fii-parinte-cum-sa-fii-un-parinte-bun.html

Marele Om și Smartphone-ul

Copii, Psihologie, Psihoterapie

      Astăzi, mergând spre casa m-am amintit ca ar fi timpul sa fac evaluarea anuală a stării de sănătate (  🙂 un fel de verificare tehnica, cum spune un amic), și ca orice bun plătitor de C.AS.S. m-am îndreptat spre cabinetul medicului de familie. Intru.  Puhoi de lume, ca de obicei în anticameră. Mă așez  pe un scaun și-mi aștept rândul cuminte. Îmi închid telefonul, că de, nu-i cuviincios să ți se audă zgomote prin buzunare sau geantă în timpul consultației.

      Se deschide ușa larg. Întorc capul și nu văd nimic vreo câteva secunde, îmi plec ochii și-l văd:  „Marele Om”.  În spatele lui  escorta: mama și buni.  O nagâță de băiat, frumos foc, cu ochii ca două  mărgele, si cu niște carlionti de ziceai ca tocmai a iesit de la o repriza de „permanent” . Buni s-a asezat ostenita pe primul scaun iesit în cale. Grijulie i-a luat fesul din cap i-a bagat degetele pe sub hanorac la ceafă să vada daca e transpirat. Nu era, ne-a și spus, zâmbind, încântată. ”Hai la buni în brate, hai”. Însă Praslea era ocupat.  Tocmai  își bagase in gura trei sferturi dintr-un pumn si-l sugea de zor. Buni stânjenită,  se uita către noi și spuse: ii ies dinții și toata ziua face așa. Noi zambim cu subînteles si dăm din cap intelegatori…  Se aseaza și mami, pe un scaun lânga buni. Îsi ia puiul în brate si cand una, când alta ii scot mainile din gura, ca nu-i frumos, se uita lumea la el! Puiul nu se lasa cu una cu doua, înfașcă mana bunicii si începe s-o mozoleasca. Tzoc, tzoc,! Buni zambeste si dintr-odata spune ”au”! Văd urme de incisivi pe mana ei.

      „S-a plictisit” spune mami, „ma duc sa il plimb un pic”. Iese pe hol . Se intorc dupa cateva minute si se reia tabloul de înaintea plimbării.

      Obosit de atâta mozoleala Prâslea îsi ia avânt și mai să vină în nas din bratele mamei…jos.  Of!  Noi zambim, dar mama nu mai stie ce sa faca. O văd  căutându-se prin geanta si ce sa vezi? Face o vraja! Abracadabra – apare o frumusete de smartphone galben. Copilul il vede si  dintr-odata fascinat de mica cutie, începe sa se agite, semn clar ca mami mai făcuse vraja asta și înainte. Întinde mana si primeste cutia magica. „A” spune copilul  si cutia ii raspunde AAA, si A si iarasi AAA … Chicoteala generala, uimire placuta în anticamera cabinetului doamnei doctor.  

    ”Vai cat e de destept”!! Cati ani are intreaba un domn? 1 an si 4 luni, raspunde buni mandra. Toata lumea se uita uimita la botul de om care reusea sa scoata atatea sunete dintr-o cutie, la care multi dintre noi s-ar uita ca mâța la calendar.  Băiatul  butona cu îndemanare, isi plimba degetele pe ecran, regla  volumul, pornea, inchidea cutia, ce mai, mare expert, un adevarat profesionist (cutia facea minuni, îl liniștise). Avea o gramada de treabă, nu mai avea chef de plimbare. Ma intreb cate ore de lucru avea pana varsta asta?  Un AS!  Genial, face pensa perfect, arata cu degetul…! Mareste si micșoreaza imaginile cu mare precizie, pocneste ecranul exact in moalele capului, exact acolo unde stie ca poate primi ca răspuns un sunet, ori o imagine haioasă.

”E așa de cuminte”, spune mândră buni, ”nici nu simte că-l are”. Mă ia valul (mi-am pus lacăt la gură), dar imaginatia  o ia la vale –  la cinci ani oare ce face, programare computerizată, conduce masina??  precoce copil! …

Am lipici la copii, știu asta! Probabil i-am zambit dulce, pentru ca m-am trezit cu el în  brate. Imi place. Dar îi simt pamaparsul și mă trezesc din visare. E copil, un suflețel mic, neajutorat …

Dexteritatea aceasta,  oare câte ore de singuratate a presupus, câte ore de liniște și-au cumparat parinții săi cu telefonul? Dar cu televizorul?

Mi-a tremurat sufletul, îmi tremură încă …  sunt eu mai cârcotașă?

Psiholog,

Ursu-Balaci Mariana

Graphic1

Relaţia părinte-copil

Comunicare, Copii, Psihologie, Psihoterapie

”Copilului i-aş da aripi, 

          dar i-aş permite

                     să înveţe singur să zboare.”

                         Gabriel Garcia Marquez

 

Fiecare părinte este minunat.

Fiecare mamă şi fiecare tată este, adâncul fiinţei sale, un părinte desăvârşit.

Din nefericire, această extraordinară înzestrare naturală nu iese la iveală de foarte multe ori. Sunt mulţi părinţi care nu au fie îndrăzneala, fie priceperea de a li se arăta copiilor aşa cum sunt ei cu adevărat.

Unii sunt timizi şi se blochează în ,,Ce va zice lumea”?

Alţii sunt stângaci, nu ştiu cum să se poarte, astfel încât să nu pară vulnerabili şi lipsiţi de autoritate şi atunci se închid în sine şi se distanţează de proprii copii.

Iar alţii pur şi simplu aplică în mod automat regulile pe care le-au văzut aplicate de proprii părinţi şi bunici, iar mai târziu de educatori şi profesori.

Fiecare dintre noi suntem, în fond, rezultatul… unor părinţi, al unei anumite educaţii, al unui anumit mediu social şi cultural.

Dacă sunteţi părinţi şi vă simţiţi nemulţumiţi de voi, de copii voştri, de relaţiile de care există între voi şi fiii ori fiicele voastre, încercaţi să vă puneţi problema unei schimbări de optică. Încercaţi să priviţi lumea, pe voi, pe copiii voştri, altfel decât până acum. Dacă, aplicând anumite concepte, idei, modele, aţi ajuns într-un punct în care constataţi că sunteţi nefericiţi, nemulţumiţi, neîmpăcaţi, faceţi o schimbare .

Abordând lucrurile cu totul altfel, veţi vedea că viaţa voastră şi a copiilor voştri devine mai bună. Voi deveniţi mai buni şi mai fericiţi, copiii voştri devin mai buni şi mai fericiţi, iar între voi şi copiii voştri se instalează ceea ce trebuie de fapt să existe între părinţi şi copii: iubirea şi pacea.

Este foarte confortabil şi pentru părinte şi pentru copil să ştie – fiecare în parte – că, atunci când copilul are ceva de spus, orice, el va veni la părintele său şi îi va spune ce are pe suflet, fără a-i fi teamă sau ruşine. Este foarte bine – pentru părinte şi pentru copil – să poată vorbi despre orice, să ştie – să ştie – şi părintele şi copilul – că, indiferent de ce se întâmplă, mama şi tata îl vor înţelege pe copil, nu vor ţipa la el, nu vor face crize de nervi, nu-l vor ameninţa, nu-l vor bate,  nu-l vor da afară din casă – şi nu vor rupe relaţia părinte-copil pentru totdeauna.

 Graphic2

(După Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, Eu te omor)

Ceea ce poti obtine

Copii, Povesti cu Talc, Psihologie

O legenda  spune ca erau doi baieti care se dadeau cu patinele pe un lac inghetat. Era o dupa-amiaza de iarna, inorata DSC01961si friguroasa, dar copiii se jucau fara probleme, bucurosi ca puteau exersa sportul lor preferat. Deodata, gheata s-a crapat si unul dintre copii s-a prabusit in apa. Celalat baiat, vazand ca prietenul sau se sufoca sub gheata, a luat o piatra si a inceput sa bata cu ea cu toata forta, pana ce a reusit sa o sparga, mai mult de atat a reusit sa-si salveze prietenul.

Cand au ajuns pompierii si au vazut ce s-a intamplat, s-au intrebat:

– Cum a reusit? Gheata era foarte groasa in acel loc, este imposibil sa fie sparta cu piatra aia si cu manutele lui asa de mici!

In acel moment, a aparut un batran si a zis:

– Eu stiu cum a facut.

– Cum, l-au intrebat pe batran. Si el a raspuns:

– Nu era nimeni in apropiere ca sa-i spuna ca nu se poate.

      Daca iti imaginezi ca poti, vei reusi.

Despre berze si ceea ce aduc in cioc..:)

Comunicare, Copii, Psihologie

Puncte de vedere
Despre berze si ceea ce aduc in cioc..:)

Referitor la conceptia despre realitatea inconjuratoare copilul crede ce il invatam sau ceea ce vede. Si modelele lui sunt parintii. Daca pornim de la premisa ca pe copii ii aduce barza si le impartasim toate acestea si lor, inflorind cu o povestioara, despre cat de minunate sunt berzele, fiindca se inhama la o sarcina atat de „coplesitoare”, atunci cu siguranta „el” va fi sigur ca l-a adus barza si se va uita dupa berze care poarta copii in cioc. Vi se pare amuzanta imaginea unui copil care se uita dupa berze ce poarta copii in cioc, nu-i asa? 🙂 In realitate este vorba despre un aspect care nu trebuie neglijat in dezvoltarea relatiei parinte – copil. Nu peste mult timp, ceea ce este si firesc, copilul va afla ca, copiii nu-si fac cu mana din ciocurile berzelor, precum ne semnalizam noi colegii de trafic pe sosele, iar atunci se va intreba de ce a fost mintit. Va intelege ca parintii nu spun intotdeauna adevarul si de aceea nu pot fi crezuti intotdeauna. Ooo, se darama o credinta: parintii mei mint? Si de ce?
🙂 Parintii inventeaza tot felul de povesti pentru a le da raspunsuri din domeniul psihosexual copiilor lor. Insa de multe ori nu reusesc decat sa-i dezorienteze, fiindca explicatiile date de cele mai multe, ori nu sunt in concordanta cu ceea ce afla copilul din alte surse.
Sa le oferim raspunsuri clare si mai ales sincere.
Va invit la discutii pe aceasta tema.
https://www.facebook.com/psiholog.focsani?ref=tn_tnmn