Când o societate își subapreciază dascălii înseamnă că nu ii pasă de generația de mâine

Psihologie

 

„Nu învățăm pentru scoală, ci pentru viață!”– motto la o convocare de cercetare disciplinară, făcută  „cu stimă”, de un grup de persoane cu greutate, pentru a strivi psihic o colegă.

„Atitudine irevențioasă față de conducerea școlii.” – este al doilea punct din motivația din convocarea în vederea cercetării disciplinare a doamnei informatician de la un liceu din Galați, care sună mai degrabă a dicton ceaușist și îmi amintește de congresele „tovarășului”, în care cel fără abilități de lingușire și multe adjective din această categorie era izolat și persecutat.

Cazul doamnei informatician, care și-a pierdut viața în urma suprasolicitării este departe de a fi unic în societatea noastră, cu atât mai puțin în învățământ. În multe domenii de activitate se întamplă lucruri asemănatoare, din păcate, pentru că atributul care guvernează strategiile de management este TREBUIE!

Guvernați de interese proprii, mulți lideri uită să mai vadă în cei cu care lucrează ființe umane, nu le mai văd nevoile, limitele, cu cât îi văd mai mici, cu atât îi lovesc mai mult sau îi încarcă cu sarcini.

A murit un om tânăr, a murit o femeie, a murit o mamă, a murit o soție, o fiică, o soră! Din păcate nu mai există obiectul acestei cereri de cercetare. Regretele sunt tardive și de obicei mortul este vinovat.

De fapt, cred este vorba de un sistem de management defectuos la nivel național,  a unei strategii necorespunzătoare de organizare și gestionare a evenimentelor atât de complexe cum sunt examenele de capacitate sau bacalaureatul, dar și o consecința evaluării superficiale a competențelor manageriale.

Este adevărat ca pentru a fi un manager bun este necesar să fii un planificator bun , însă nu este de ajuns. Locul primordial în evaluarea competențelor manageriale nu ar trebui să fie ocupat de planuri de administrare, strategii,  diagnoze sau decizii, ci și a acelora care țin de latura umană, de psihologie, ori cred că acest aspect este cel mai puțin cercetat atunci când cineva se prezintă la un concurs pentru a ocupa un astfel de post (aspect semnalat de CPR și de personalități ale psihologiei din țara noastră).

Și nu mă refer la testarea psihologica simplă, psihometrică, obligatorie, ci la o evaluare psihologica complexă în care ar trebui evaluate competențele manageriale din perspectivă psihologică (capacitatea de a lucra în echipă, cum se raportează la oameni, cum comunică, abordări situaționale, cum reacționează la stres, empatia etc. ), cu atât mai mult cu cât subalternii acestora sunt formatorii generației de mâine.

Daniel Goleman spune: A şti să conduci nu înseamnă a şti să domini, ci a şti să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun. (Inteligenţa emoţională). Asta înseamnă că fiecare om este unic, special, are propriile nevoi și de aceea trebuie tratat diferit. Poate că de asta avea nevoie doamna informatician, nevoia de a fi tratată altfel, de un om, de un colectiv, de o societate, pentru că din păcate asistăm în ultimul timp la un proces de denigrare a cadrelor didactice, cel mai des acuzate de lipsă de profesionalism, de neimplicare în procesul educațional, de multe ori considerate țapi ispășitori pentru insuccesele copiilor, ori mai mult decât atât, de scăderea popularității școlii la care profesează … și nu în ultimul rând, că au prea multă vacanță…

O expresie populară românească spune:  Cine n-are bătrâni să și-i cumpere! Extrapolând această vorbă plină de întelepciune la învățământul românesc, aș spune că dacă nu ne îngrijim de cei care ne formează copiii, atunci ar fi utopic sa avem așteptări ridicate de la generațiile viitoare.

Dascăli nevalorizați, suprasolicitati, epuizați de cele mai multe ori nu de sarcinile din fișa postului, ci de cele administrative, de cele cu titlul de TREBUIE, este una dintre situațiile din învățământul românesc cu care ne confruntăm din păcate astăzi  … Și mă gândesc la cei care au făcut din profesie o arta și se prezintă în fața clasei cu demnitate, pasiune, cu dragoste și respect fată de cei în fața elevi ori studenți. La cei care descoperă și dezvoltă potențialul copilului și-i dau aripi să zboare, cei care descoperă omida și participă la  metamorfozarea ei,  în fluture! Iar pentru a vedea un fluture cum zboară, e nevoie de empatie, răbdare, tact, capacitate de a dărui încredere mai presus de cunoștințele pe care le transmite …poate multe ore de ore de voluntariat, despre care nu spune nimeni, nu scrie pe nicăieri. Și nu sunt puțini! Vorbim despre formatorii generațiilor viitoare, care mai presus de orice sunt OAMENI,  și merită respectul nostru necondiționat!

Psih. Ursu-Balaci Mariana

https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/cand-o-societate-isi-subapreciaza-dascalii-inseamna-ca-nu-ii-pasa-de-generatia-de-maine

mi-s dragi oamenii!

Psihologie

Da, mi-s dragi oamenii! Invat in fiecare zi cate ceva de la ei. Ii ascult, imi place sa-i vad exprimand ce simt si cum simt, sa le vad sufletele frematand, atunci cand povestesc de clinchetul unui copil aflat intr-un leagan, de cum li s-au umezit ochii atunci cand au deschis poarta bunicilor, ori de emotia pe care au simtit-o in natura, atunci cand au mangaiat o floare sau au atins cu talpile iarba umezita de roua diminetii … mi-s dragi cand ii vad ca-si lasa sufletele sa se umple cu bucurii provocate de lucruri simple, poate marunte pentru unii … mi-s dragi, atunci cand le zambesc  ochii, cand iubesc, cand spera, cand TRAIESC!

…si mi-s dragi si atunci cand se iarta si merg mai departe fara a ramane captivii unui trecut pe care oricum nu-l mai pot schimba; mi-s dragi cand spun asa: ok! am gresit, dar ce pot face ca sa merg mai departe?  ce invat din situatia asta?

mi-s dragi, cei care-si recunosc  greselile si durerile pe care le pot provoca uneori  celorlalti si  stiu sa spuna: am gresit! te rog sa ma ierti, daca poti! … mi-s dragi cei care stiu sa spuna multumesc  frunzii de codru care tremura de emotie sub adierea vantisorului sau razei de soare care deschide si bucura cerul cu lumina ei… si multumesc  Doamne, stii tu pentru ce!

mi-s dragi oamenii ce stiu a se iubi, cei care stiu sa se valorizeze si-si spun merit, da, merit sa ma iubesc si constientizeaza ca pentru a oferi iubire, trebuie sa se pretuiasca pe ei insisi mai intai, caci doar cei multumiti cu ei  pot oferi celorlalti  iubirea neconditionata si folositoare celorlalti.

mi-s dragi oamenii simpli, onesti, frumosi, cei pentru care bucuria zilei de astazi consta in faptul ca dimineata si-au baut cafeaua, ori si-au strans copilul la piept … ori poate au incaltat intaia oara papucii pe care si-au permis sa si-i cumpere saptamana trecuta!

mi-s dragi oamenii care se iubesc si iubesc … iarta si se iarta si cei care vad tot timpul luminita de la capatul tunelului!

                                                                                                                                                                           Psih. Mariana Ursu-Balaci

Frica de a parasi colivia

Psihologie
Foto: internet

Daca  ne imaginam o pasare intr-o colivie, ne gandim ca aceasta asteapta cu nerabdare deschiderea usitei care ii ingradeste drumul catre libertate. Usita pare ca este cea care o impiedica sa se avante in spatiul de dincolo de ea, cel al libertatii, al identitatii sale, acela in care este cu adevarat pasare. Dar oare are curajul necesar pentru a trece dincolo de ea sau frica de necunoscut o va tine in continuare captiva in colivie? Pentru ca exista pasari care nu-si doresc sa o paraseasca din diferite motive. Se tem ca nu vor reusi sa zboare suficient de bine, ca nu cunosc noul spatiu, ca poate nu vor gasi mancare suficienta sau poate ca vor fi agresate de vreo alta pasare, un animal … Astfel reactionam si noi, oamenii, atunci cand ne obisnuim cu o zona de confort, in care ne sunt fricile, angoasele si ne temem sa indraznim, sa experimentam, sa ne transpunem visele in realitate, sa ne cream scopuri noi, sa accedem. De  multe ori, frica de a parasi colivia in care suntem prizonieri,  face ca viata noastra sa ramana neinsemnata, anosta. Ne este frica sa iubim, sa traim, sa cautam solutii noi pentru a ne fi mai bine sau macar altfel, decat ne-a fost ieri, ne temem sa ne dedicam unei cauze, unei iubiri, familiei, sa facem proiecte. Astfel, ajungem sa traim doar pe jumatate, fiind prizonieri ai propriilor temeri, uitam ca suntem liberi.

  Invata-ti parintele sa te imbratiseze – O poveste de viata

Povesti cu Talc, Psihologie

       Mama si fiica s-au revazut dupa cateva luni. Fata cea mare a venit de departe sa-si ajute mama obosita de ani si neputinte, sa-si  primeneasca casa pentru sarbatoare. Toate fusesera puse la punct, casa improspatata, carnatii, atarnati in podul casei, carnea pusa in unsoare pentru a fi conservata si folosita in zilele calduroase de vara, focul trosnea in soba de caramida, zidita in anii tineretii de mamuca. Totul era ca in copilaria celei ce acum era la randu-i bunica. Fusera cinci frati, doi parasira lumea asta, inainte de vreme. La trei luni dupa fata se prapadise si bunul; nu putuse suporta durerea pierderii. De un an se duse si baiatul cel mare, sprijinul ei. Coplesita si indurerata, mamuca a indurat;  a scrasnit din dinti si a mers mai departe. Mai are trei copii, oameni maturi la casa lor, cu copii mari si nepoti la randu-le. Stie ca inca au nevoie de ea, s-apoi inca n-a terminat randuiala crestineasca pentru  baiatul mort si el prea de timpuriu. Continue reading

Este iubirea suficientă pentru menţinerea unei relaţii?

Psihologie

Iubirea este liantul unei relaţii în timp ce secretele otrăvesc viaţa de cuplu, spune psihologul Mariana Ursu-Balaci

De ce ne-am luat? De multe ori apare aceasta întrebare, atunci când un cuplu traversează o situaţie de criză. Cade în derizoriu că la baza înfiripării relaţiei a stat iubirea şi, de cele mai multe ori, locul acesteia este luat de lupta pentru putere, de dorinţa de a-l controla pe celălalt, apar priorităţi diferite, egoism, ceea ce poate conduce la o deteriorare a relaţiei sau chiar la ruptură. Mulţi dintre parteneri afirmă că nu mai recunosc în cel de alături ei persoana de care s-au îndrăgostit… dar câte nu s-au întamplat de atunci!
Este  iubirea suficientă pentru menţinerea unei relaţii? Ai ales să mergi alături de partenerul tău la bine şi la greu, fiecare şi-a asumat înfruntarea vieţii umăr la umăr cu celălalt, v-aţi îmbrăţişat cu încredere, o mare de încredere, v-aţi asumat faptul că veţi înfrunta greutătile şi tot ce va urma dincolo de momentul pecetluirii relaţiei,  împreună, iubindu-vă şi oferindu-vă sprijinul unul altuia.
Iubirea este liantul unei relaţii
O relaţie solidă nu înseamnă numai iubire, dar iubirea este liantul care leagă totul: calităţile, valorile comune,  umorul, pasiunile, sensibilitatea, tandreţea, fragilitatea, compasiunea, încrederea … Dacă elementul de legătură este de calitate inferioară, construcţia se şubrezeste uşor, la cele mai mici perturbări ale ritmului firesc al relaţiei apar fisuri, care se măresc până când din ceea ce părea până de curând un cuplu solid, rămâne o ruină.
Într-o relatie sănătoasă, este normal să te abandonezi în braţele celuilat, pentru că relaţia de încredere care s-a dezvoltat între voi vă îndeamnă să vă pese unul de altul, să îţi asumi grija pentru binele celuilat, să-i dai voie  să aiba grija de tine, să admiţi că nu întotdeauna eşti la fel de puternic, să laşi deoparte mândria, să conştientizezi că împreună sunteţi mult mai puternici şi înfruntaţi mai uşor solicitările vieţii.
Iar dacă uneori e greu, e prea mare povara ori sunt prea multe responsabilităţi pe umerii unuia, atunci împărtaşirea  neliniştilor partenerului conduce în majoritatea cazurilor la descoperirea unor soluţii viabile. A face din neputinţa ta un secret conduce la un blocaj relaţional în cuplu, comunicarea nemaifiind reciprocă. Secretele, mai devreme sau mai târziu,  ies la suprafaţă şi creează şi mai multă durere.
Secretele otrăvesc viaţa de familie
Secretele nu-şi au locul în intimidate, ele otrăvesc viaţa familiei. Ele crează o prăpastie, un hău între soţi, hrănind sămânţa neîncrederii, distrugând iubirea. De fapt, consecinţa ascunderii de celalalt este aceea că te înconjori de singurătate. Singur, cu problemele şi angoasele tale, iar asta nu reprezintă ceva constructiv pentru relaţie, este mai degrabă ceea ce provoacă durere şi îndepărtarea partenerului.  Odată ruinată încrederea durează până se reconstruieşte. Încrederea este una dintre cărămizile de baza în fundaţia pe care se construieşte relaţia. Temându-te să spui adevărul şi înlocuindu-l cu o minciună rişti să îţi ruinezi relaţia şi tot ce ai investit se poate mistui într-o clipă.
Fricile, neputinţele sunt depăşite mult mai uşor atunci când sunt analizate în cadrul relaţiei.
Dar asta înseamnă recunoşterea limitelor! Să renunţi la orgoliu şi să-l faci pe celălat părtaş la frământarile tale, să-l investesti cu încredere şi să-ti recunoşti slăbiciunea în acel moment. Împreună veţi deveni mai puternici, iar relaţia mult mai solidă, pentru că ştii că te poţi exprima, eşti auzit şi înţeles, nu eşti respins sau desconsiderat, ai certitudinea ca eşti sfătuit şi ajutat la nevoie… un schimb de bogaţie sufletească, un proces viu, pe care fiecare dintre parteneri îl îndrăgeşte, îl îngrijeşte şi este actor principal. (Psiholog Mariana Ursu-Balaci)

Sursa: Ziarul de Vrancea

Despre prietenie

Psihologie, Psihoterapie

  ” Prietenia inseamna un suflet in doua trupuri.”                                                                                                                                 Aristotel

            Zilele trecute, intr-o conversatie, o persoana mi-a spus: ” sunt bogata, ma simt bogata, pentru ca am prieteni deosebiti. Prietenia noastra este precum o spirala a evolutiei, pentru ca daca unul dintre noi are parte experiente pozitive de viata ori negative sau daca a deschis  o alta  cutie a cunoasterii  sau de orice alta natura, atunci impartaseste trairile si exprerientele sale cu noi. E ca un exercitiu de dezvoltare personala. Astfel, fiecare dintre noi paseste cu pasi marunti pe spirala, evoluand continuu. In functie de experiente, locurile se schimba, dar ceea ce este foarte important este ca niciunul dintre noi nu a abandonat si nu a fost abandonat”. Aceasta destainuire a declansat in mine o serie de trairi si mi-a revenit in minte un mesaj:

             Cu ani in urma, prin perioada liceului am citit ceva care mi-a placut foarte mult. Numele autorului si a lucrarii sunt probabil bine ascunse in ungherele memoriei sau poate ca s-au sters, insa am pastrat in suflet ani de zile esenta mesajului primit si interpretat atunci cu mintea de adolescent. Suna cam asa: nu ma aprecia atunci cand  fac lucruri marete pentru tine, in situatii rasunatoare, ci apreciaza-ma si iubeste-ma pentru ceea ce fac zi de zi pentru tine, in situatii obisnuite, fara sacrificii marete si pentru faptul ca te iubesc neconditionat.
            Nu cred ca exista vreunul dintre noi care nu a simtit aprecierea si sprijinul discret acordat in mod dezinteresat de un prieten… Exista uneori tendinta de a-i supraaprecia si valoriza mult mai mult pe cei care ne-au oferit ajutorul  intr-un contex pur intamplator si de ce nu intr-o anumita masura favorabila si pentru ei  si  neglijam sa acordam respectul cuvenit prietenului drag, onest, nestiut de nimeni care stie sa deschida bratele si sa-si ofere umarul zi de zi, si in cele mai dificile momente ale existentei noastre, fara ca acest lucru sa-i fie cerut.
             Sunt momente in viata in care poti simti ca „nu mai poti”, te simti „frant de oboseala sau de atata zbucium” si atunci iti spui „vreau o pauza, nu mai pot”. Si iti iei o pauza … dar cat de lunga???  Ei, de multe ori  te simti luat pe sus sau impins de la spate si inainte de a-ti da seama ce se intampla cu tine, te trezesti la capatul scarilor, alaturi de cei care au inteles ca viata ta e zguduita de o furtuna si au ales sa te insoteasca, sa lupte alaturi de tine, pentru ca tu sa te transformi si de data aceasta intr-un invingator.  Si simti, ca parca ceva intens, trainic, iti da adevarata putere, acel ceva ce te opreste sa fii descurajat, acel ceva ce iti da aripi si poti visa din nou. O fi prietenia? Fiecare dintre noi, percepe prietenia in mod diferit, fiecare ii da valente specifice personalitatii sale. Continue reading

Cu timpul învătam …

Dezvoltare personala, Psihologie

Cu timpul, fiecare învățăm diferenta subtila între a sustine mâna cuiva și a încătușa un suflet, învatăm ca dragostea nu inseamna a te culca  cu cineva si o relatie nu inseamnă siguranta. Fiecare realizeaza in timp, ca săruturile nu sunt contracte, ca darurile nu sunt promisiuni și învățăm sa acceptăm eșecurile cu capul sus si ochii larg deschisi.

Ne construim astfel  propriul drum pornind de astazi, pentru ca terenul zilei de maine este mult prea nesigur pentru ne a face planuri … iar planurile viitoare ajung să se reducă poate la jumatate sau chiar la mai putin.

Si dupa o vreme, fiecare invata ca și caldura suavă a soarelui, în exces, arde. Că este indicat sa-ti plantezi propria gradină și să iti decorezi propriul suflet dupa pricipiile tale, în loc să astepti ca cineva sa iti aduca flori sau laude.

Și fiecare invatam ca putem sa suporta, că suntem intr-adevar puternici, ca valorăm, ca suntem unici și ca în fiecare zi … e o noua șansă să învătăm.

Cu timpul învătăm că a fi cu cineva care  oferă un viitor bun înseamnă, ca mai devreme sau mai tarziu vom dori să ne intorcem in trecut să reparam cine știe ce greșeala .

Cu timpul, întelegem că doar cine este în stare să ne iubeasca cu tot cu defecte, fără să își dorească să ne schimbe, poate să ne aducă toata fericirea de care avem nevoie.

Cu timpul, ne dăm seama ca dacă  suntem  alături de acea persoana doar pentru a nu fi singuri, există posibilitatea să ajungem să nu ne mai dorim să o  mai vedem.

Realizăm, cu timpul, că prietenii adevarați valorează mai mult, decât orice cantitate de bani.

Cu timpul, întelegem că adevarații prieteni sunt putini la număr și că cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat de prietenii false.

Cu timpul învățăm că toate cuvintele spuse la mânie, pot continua să-i facă rău persoanei rănite toata viata.

Învățăm, poate, după un timp, că dacă am rănit foarte tare un prieten, niciodată relația cu el, nu va mai fi la fel.  

Vom invata in timp că toata lumea scuză, dar numai sufletele mari iarta. Vom realiza, poate că fiecare experienta traită cu o persoana este unica.

Cu timpul, ne vom da seama, poate, că cel care umilește și dispretuieste o fiinta umană, mai devreme sau mai tarziu, va suferi dublu aceleasi umilințe și dispretuiri.

Vom întelege și că a grăbi lucrurile sau a le forta va face ca in final sa nu se mai ridice la nivelul așteptărilor.

Realizăm în timp, că în realitate viitorul nu inseamna mai bine, ci momentul pe  care il trăiam, exact in acea clipa.

Cu timpul,  vom vedea ca dacă suntem fericiți cu cei care ne sunt alaturi ne va fi îngrozitor de dor de cei care ieri erau cu  noi și care acum au plecat.

Cu timpul, vom invata că a încerca sa iertăm sau a cere iertare, a spune ca iubim, a spune că ne e dor, a spune ca avem nevoie, a spune ca  vrem sa fim prietenul cuiva … în fata unui mormânt, cuvintele devin lipsite de sens.

Dar din pacate vom afla toate acestea … cu timpul, unii dintre noi se vor maturiza mai repede, altii mai târziu sau mult mai târziu … și poate că lucrurile, ceea ce simțim si ceea ce ne dorim ar trebui spuse la timp.

🙂IMG_20150404_153536

Cât de pregătit eşti să fii părinte?

Copii, Psihologie, Psihoterapie
Publicat de
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)

Înainte de toate – Întrebarea mea este cum ai ajuns părinte?

A fost o întâmplare ori ti-ai dorit să ai un copil? A fost un act asumat, o conjuctură de a-l prinde în laţ pe celălalt pentru a pune bazele unei căsnicii, ori expresia împlinirii maternale/paternale? Răspunsul la rugi sau impulsul momentului, cel căruia vrei să îi laşi averea, munca de o viaţă sau cel care trebuie sa-ţi aducă lingura de mâncare când eşti bătrân şi neputincios.

Ce reprezintă copilul pentru tine?

O realizare mare, o datorie faţă de societate, piatra atârnată de gâtul tău, sprijin, greşeală? Este cel pe care îl cunoşti mai mult, decât te cunoşti pe tine însuţi, cel despre care ştii că strănută înainte să o facă,  ori un omuleţ pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii ce preferinţe alimentare are sau cu ce-i place să se îmbrace sau nici măcar în ce clasă a trecut?

E iubire ori pedeapsă?

Tu ştii ce-ţi răspunzi în clipele de sinceritate, dacă ai timp de aşa ceva. De fapt, el e aici pur şi simplu şi nu are nici o responsabilitate, nici vină. E doar o fiinţă care are dreptul la viaţă, iar ca adult va avea dreptul să şi-o trăiască aşa cum va crede el de cuviinţă, nu după regulile tale, pentru că el e o altă persoană, cu propriile dorinţe şi aspiraţii. Şi nu s-a născut nici ca să ai la ce te ruga, nici ca să fie sacul tău de box ori cel căruia să-i arunci în faţă propriile frustrări sau neîmpliniri. Şi nici să realizeze tot ce n-ai reuşit tu.
Dar până creşte mare şi ajunge la vârsta adultă, tu esti responsabil de îngrijirea şi educarea lui. E ca atunci când ai plantat o sămânţă care încolţeşte şi pătrunde sfioasă în pământul care o acoperă, păşeşte timid deasupra lui şi hrănită corespunzător şi mângăiată de căldura soarelui, creste, creşte, tulpina ei se ridică puternică şi semeaţă, iar când ajunge la maturitate descoperi cât de frumos i se deschid bobocii, câtă emoţie şi bucurie împrăştie în jurul ei. Aceasta e planta care creşte liberă.
Dar dacă peste aceeaşi sămânţă ai pune un clopot, care i-ar limita inclusiv accesul la oxigen ce s-ar întâmpla? Ar creşte o plantă firavă, care s-ar frânge la cea mai mică adiere a vântului. Nu ar mai evolua în mod corespunzător, nu i-am putea vedea maximul potenţial de dezvoltare.

Aşa este şi în cazul copilului.

Când îi oferi atenţie, iubire, sprijin necondiţionat, ocrotire, grijă, el va fi precum planta care ne încântă atunci când o privim. Toate acestea îi conferă siguranţă şi îl ajută sa îşi învingă teama că-l vei părăsi, atunci când te duci la serviciu, spre exemplu. Tu şi celălalt părinte al său.

Pentru el atenţia e sinonimă cu iubirea şi poţi să-i acorzi atenţie în multe moduri. Fie că îl mângâi fară să fi făcut o faptă deosebită, fie că dai în mintea lui şi te faci că-i furi jucăriile ori pur şi simplu îl iei cu tine în bucătarie şi faceţi împreună cele mai trăznite forme de gogoşi ori vă pictaţi unul pe altul pe faţă cu cocă, frişcă sau acuarele.
Atunci când are atenţia ta el e fericit şi se simte iubit. Tu şi partenerul tău reprezentaţi universul pentru copilul vostru, el vă iubeşte necondiţionat. De aceea, atunci când vreţi să vă furişaţi pe uşa ce dă în holul grădiniţei el e înspăimântat, plânge şi parcă nu-i ajung lacrimile să plângă, ţipă de parcă nu-l acuzi, doar te-o determina să nu-l părăseşti.  Frica că te pierde, că-l abandonezi, aproape îi paralizează gândurile, voinţa.
Pe de altă parte, când nu-l valorizezi, când efectiv nu-l vezi, când nu-i încurajezi iniţiativele, îl critici şi uiţi să vezi lucrurile bune pe care le face, când îi ceri mai mult decât poate sau dimpotrivă, eşti hiperprotectiv nelăsându-l să se exprime (pentru că faci lucrurile în locul lui), să prindă curaj, să fie independent, îl condamni să se dezvolte precum sămânţa de sub clopot. Îl determini să nu aibă încredere în el, să fie anxios, să se izoleze de ceilalţi, să nu-şi poată susţine punctul de vedere.

Ai fost şi tu ca el?   

Ia o pauza şi fă un exerciţiu în timp! Daca ai fi în locul lui acum, cum ţi-ai dori să se poarte părinţii tăi cu tine? Ce ţi-a lipsit în copilărie, ce greşeli ale părinţilor ai promis că nu le vei face şi totuşi în mod inconştient parcă duci ştafeta mai departe?  Dar poate că aceste întrebări ar trebui să ţi le pui înainte de a te hotărâ dacă te prinde sau nu ”meseria de părinte”, care nu se învaţă în nicio şcoală, din niciun manual. Eşti sau nu pregătit să fii părinte? Poţi sau nu să-ţi asumi această responsabilitate imensă?
Mariana Ursu-Balaci, psiholog clinician

http://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/1588815199-cat-de-pregatit-esti-sa-fii-parinte-cum-sa-fii-un-parinte-bun.html

A doua șansă

Povesti cu Talc, Psihologie

Leonardo da Vinci a avut nevoie de șapte ani pentru picta Cina cea de taina. Ca modele pentru personaje a folosit oameni obisnuți. A cautat mai intâi un personaj care sa il intruchipeze pe Iuda, apostolul care l-a tradat pe Învatatorul său pentru treizeci de monede de argint.

Leonardo o cautat saptamani in sir o figura marcata de urme ale avaritiei, neecinstei, ipocriziei si crimei. Un chip care sa reflecte caracterul cuiva care ar fi in stare sa-si tradeze cel mai bun prieten. Dupa multe cautari si intamplari descurajante, Leonardo a gasit un om a carui imagine corespundea cerintelor sale. Acel om era la Roma  si fusese condamnat la moarte pentru pentru multe lucruri urate pe care le facuse.

Era un tanar cu tenul inchis, murdar, cu parul lung si dezordonat, era cel mai potrivit pentru rolul lui Iuda in pictura lui Leonardo. Printr-o permisie speciala, tanarul a fost transferat la Milano, unde se picta tabloul si timp de cateva luni a pozat pentru Da Vinci. Cand a terminat, de pictat, Leonardo a privit catre paznici si a spus:

– Gata, puteti lua prizonierul! insa baiatul a reusit sa se desprinda, a fugit la Leonardo si i-a spus:

–  Te rog, da-mi o șansă, într-adevăr m-am simtit ca Iuda pentru viata pe care am dus-o; nu mă plăti, doar redă-mi libertatea, ca să am șansa să schimb ceva și încă mai pot sa fac asta. Leonardo surprins de căința omului, a facut in asa fel încat acesta sa fie eliberat.

Timp de aproape sase ani, Da Vinci a continuat sa lucreze la opera sa de arta, căutand si alegând pe rând cate o persoana ale carui chip sa transmita trasăturile de personalitate ale celor doisprezece apostoli, lăsând pe ultimul plan definitivarea trasaturilor celui mai important personaj din capodopera, pe Isus.

A studiat cu atentie mulți tineri care îl puteau reprezenta pe Isus, cautand sa o figura care sa reflecte daruire, inocență, puritate, ceva neatins de urmele pacatului, un chip care să emane frumusete, lumină. Dupa saptamani de cautare asidua, a ales un tânăr în vârstă de 33 de ani și timp de șase luni, a lucrat la conturarea personajului principal al operei sale.

La final, s-a apropiat de tânăr să-l plăteasca. Acesta a refuzat banii și surâzând i-a spus:

– Nu ma mai recunosti?

Leonardo i-a raspuns:

– Nu te-am vazut in viata mea, primește, te rog acești bani.

– Cum aș putea sa primesc bani de la tine? Acum șase ani mi-ai acordat o șansă și eu am profitat de ea, omul rău pe care l-ai vazut atunci s-a transformat total, are o alta viață. Stii tu, binele si raul exista in aceeasi masura in noi. Tu mi-ai dat o sansă, iar eu am ales partea pe care sa o dezvolt mai mult in mine, iar dupa cum vezi alegerea este reflectata de chipul meu.

crucea

(repovestire dupa Humberto A. Agudelo C.)

Dincolo de timp si spatiu

Comunicare, Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

Ni se întâmplă deseori să admiram pe stradă sau în parc pe o bancă un cuplu format dintr-un  bătrânel și o bătrânică care comunică unul cu altul și nu sunt deranjați de nimic, continuând să-și vorbească. Care o fi secretul relatiei lor?

Poate ca  că au știut să comunice tot timpul și astfel și-au mentinut prietenia în relatia de cuplu, dincolo de negura timpului.

Așadar cum procedăm să menținem prietenia și după 10 de ani de casnicie, și după 20 și după 40 de ani? Pare destul de complicat,  dar pomul se cunoaște după roade și în același timp știm că se apropie primăvara dacă copacul înmugurește.

Succesul unei relații constă în mentierea prieteniei între parteneri.  Prietenia este în accepțiunea creștină, privită ca început și ca stare, în același timp a iubirii. Oamenii se împrietenesc mai întâi și apoi se iubesc. Isus Hristos ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alții și să transpunem prietenia intr-un  apogeu al iubirii,  iubire care traspare prin celălalt.

Așa că înainte de a ne întemeia o familie ar fi indicat să ne gândim dacă relația se construește pe un fundament solid. Este el/ea cel cu care îmi doresc și pot să-mi petrec următoarea parte din viață? Ce avem in comun? Imi place aspectul fizic? Avem aceleasi principii morale, credinte?

Prietenul are un statut special. Este cel care te spjină, cel care te poate vizita oricând, cel pe care il primesti cu drag la masa ta, cel cu care impartașești bune si rele. Lipsa prieteniei într-o relație poate genera conflicte.  Doi băieți sunt prieteni, trei fete sunt prietene, două familii au dezvoltat o relație de prietenie.  Dar prietenia cu cel mai puternic impact este prietenia dintre doi soți, precedată de prietenia caracteristică etapei premergatoare căsătoriei. Prietenia cu valențele cele mai mari există între soț și soție, deși sunt mulți care cred în mod eronat că noul statut de soț și soție alterează relatia de prietenie.

Trăim într-o lume în care oamenii au uitat cum să-și mai întrețină prietenia adevărată, acestă deficiență poate infuența relația soț-soție care este cea mai valoroasă prietenie. Dar prietenia nu reprezintă doar începutul fluxului de sentimente, ci este un mod de permanentiza această stare a sinelui.

Atunci când o familie se confruntă cu diferite probleme de cuplu, intuim că ei de fapt, au uitat să mai fie prieteni. Au uitat cum să comunice, au uitat să fie atenți la nevoile celuilalt,  intrând în rutină au pierdut relația de prietenie.

Dacă putem întemeia o relație de prietenie care fundamentează apoi casnicia, alimentând-o în permanență cu respect, înțelegere comunicare, nu putem risca acea ruptură interioară care de cele mai multe ori ne vlăguiește de putere, atunci când se destramă casnicia. Aproape fiecare fată sau băiat își dorește un cămin. Conceptul cămin exprimă mai mult decât cuvântul căsnicie. Cuvântul cămin exprimă o stare intimă de comunicare cu ceilalți, însă în primul rând reprezintă locul unde există o soție, un soț, dar și copii, locul în care există bucurii,  dar și probleme.   Iubirea este sentimentul care mișcă sufletele celor doi soți, iar prietenia este un pilon reprezentativ care securizeaza  familia.

Psiholog,

Ursu-Balaci Mariana
DSCF5019