Copilului i-as da aripi, dar i-as permite sa invete singur sa, zboare.

Psihoterapie

Copilului i-aş da aripi,

dar i-aş permite

sa înveţe singur,

să zboare.

Gabriel Garcia Mârquez

                   Fiecare părinte este minunat.

     Fiecare mamă şi fiecare tată este, în adăncul  fiinţei sale, un părinte desăvărşit. Din nefericire, această extraordinară înzestrare naturală nu iese la lumină de foarte multe ori. Sunt mulţi părinţi care nu au fie indrăzneala, fie priceperea de a li se arăta copiilor aşa cum sunt ei cu adevărat.

    Unii sunt timizi şi se blochează în „Ce va zice lumea?”

    Alţii sunt stăngaci, nu ştiu cum să se poarte, astfel incăt să nu pară vulnerabili şi lipsiţi de autoritate şi atunci se închid în sine şi se distanţează de propriii lor copii. Iar alţii pur şi simplu aplică în mod automat regulile pe care le-au văzut aplicate de propriii lor părinţi şi bunici, iar mai târziu de educatori şi profesori. Fiecare dintre noi suntem, in fond, rezultatul… unor părinţi, al unei anumite educaţii, al unui anumit mediu social şi cultural.

    Dacă sunteţi părinţi şi vă simţiţi nemulţumiţi de voi, de copiii voştri, de relaţiile care există între voi şi fiii, ori fiicele voastre, încercaţi să vă puneţi problema unei schimbări de optică. Incercaţi să  priviţi lumea, pe voi, pe copiii vostri, altfel decăt pănă acum. Dacă, aplicănd anumite concepte, idei, modele, aţi ajuns într-un punct în care constataţi că sunteţi nefericiţi, nemulţumiţi, neimpăcaţi, faceţi o schimbare.  Abordând lucrurile cu totul altfel, veţi vedea că viaţa voastră şi a copiilor vostri devine mai bună. Voi deveniţi mai buni si mai fericiţi, copiii vostri devin mai buni şi mai fericiţi, iar între voi şi copiii voştri se instalează ceea ce trebuie  de fapt să existe între părinţi si copii: iubirea şi pacea.

    Este foarte confortabil şi pentru părinte si pentru copil să ştie  fiecare în parte că, atunci când copilul are ceva de spus, orice, el va veni la părintele său şi îi va spune ce are pe suflet, fără a-i fi teamă sau rusine. Este foarte bine şi pentru părinte şi pentru copil să poată vorbi despre orice, să ştie şi părintele şi copilul  că, indiferent de ce se intămplă, mama si tata îl vor înţelege pe copil, nu vor ţipa la el, nu vor face crize de nervi, nu-l vor ameninţa, nu-l vor bate, nu-l vor da afară din casă – si nu vor rupe relaţia părinte-copil pentru totdeauna.

 

 

 

(Michiela Poenaru, EU TE-AM FĂCUT, EU TE OMOR, Ghidul bunelor maniere pentru părinţi)

Ce fac copii si ce fac parintii cand divorteaza

Psihoterapie

1.  Eu si sotul meu nu ne mai iubim dar avem copii. Trebuie sa stam impreuna doar pentru ca avem copii?

Studiile arata ca copii care provin din familii cu ambii parinti prezenti au rezultate scolare mai bune, au un grad de succes la mare si sunt mai adaptabili si stabili emotionali si fac fata cu succes la contrarietati. Copii care provin din familii cu un singur parinte au risc mai mare de a consuma alcool si/sau droguri si o incidenta mai mare a depresiei sau anxietatii. In mare majoritate copii se adapteaza destul de bine divortului parintilor. Dar trebuie sa se stie ca de cele mai multe ori ei nu-si arata sentimentele fata de situatia parintilor si “lipsa de reactie” creiaza o fala aparenta de calm. Se considera ca dupa 15-18 luni in medie, copilul depaseste situatia frustranta a separarii de un parinte care a parasit familia. Ramane insa o minoritate care se manifesta emotional instabil si cu tulburari comportamentale. Refugiul in asociatia cu alti copii cu probleme similare sau afiliatia la grupuri cu manifestari antisociale nu este rara in astfel de cazuri. Toate acestea stau pe un platan si pe celalalt sta dorinta ta de a-ti asculta inima si a urmari implinirea personala. Cum sa iesi din aceasta dilema? Daca ai rabdare sa deparesti perioada de “confuzie”, de dubiu, vei gasi resursele personale necesare sa decizi luand in consideratie atat interesele proprii cat si cele ale copilului. Ce trebuie sa sti este ca nu exista o reteta infailibila, fiecare situatie si fiecare individ are propriul drum intre datorie si independenta.

2. Sotul meu ma minte, este bine sa le spun copiilor despre infidelitatea tatalui lor? Raspunsul este destul de transant de data aceasta: NU. Exista teoria ca relatia diadica din familie este instabila pentru ca o parte sau alta slabeste sau creste presiunea emotionala si astfel balanta se inclina cand de-o parte cand de cealalta. Instinctiv, partenerii cauta o alta persoana din familie cu care sa compenseze echilibrul pe care l-au pierdut la un moment dat si astfel atragerea copilului de-o parte sau alta este ca o contragreutate care are ca scop restabilirea echilibrului. In aceasta dinamica intrafamiliara, copilul ajunge sa fie “confidentul” sau “aliatul”  de ocazie a fiecarui parinte in masura in care unul sau altul se simte tradat, minimalizat, ranit si balanta tinde sa se dezechilibreze de partea lui. Avand copilul aliat, celalalt partener se simt deposedat de ceea ce i se cuvine si lui si cu prima ocazie va incerca refacerea aliantei cu el prin impartasirea altor “secrete” familiale sau prin seductia lui cu beneficii nepotrivite si astfel exista riscul sa se liciteze din ce in ce mai mult si copilul sa fie facut partas la mai multe probleme ale vietii private a parintilor sai. Rezultatul este ca copilul va deveni instabil emotional, el nu inteleage pe deplin evenimentele pe care le afla din gura parintilor sai si reactioneaza primitiv, emotional si este incurajat sa ramana la acest nivel pentru astfel este mai usor de manipulat de o parte sau alta ca contragreutatea de rebalansare a echilibrului instabil al parintilor. Finalmente, copilul va parasi cu dezgust acest joc cu pierderi greu de recuperat pentru fiecare din participantii la acest joc nefericit.

3. Este normal ca copilul sa fie martor la discutiile dintre soti. In fiecare familie exista uneori discutii sau conflicte dar ele nu sunt niciodata asa de ample si de durata ca cele dintr-un cuplu care se separa. Cercetarile arata ca conflictele din familie sunt mai daunatoare copilului decat insasi divortul. Deci prima grija a partenerilor este protectia copilului;aceste conflicte trebuie bine “sechestrate” astfel ca copilul sa nu fie martor sau sa le cunoasca. Este destul de dificil ca separarea si divortul sa nu fie pana la urma cunoscute de copil dar ceea ce a sta la baza acestuia nu trebuie sa fie cunoscut de copil decat atunci cand capacitatea sa emotionala si rationala sunt destul de dezvoltate pentru a intelege adecvat ce s-a intamplat. Sugerez sa se traseze o granita intre “lumea copiilor” si “lumea adultilor” si parinti trebuie sa abordeze subiectele si comportamentele adecvate fiecarui teritoriu si sa respecte aceste limite. Trebuie sa stii ca copilul simte destul de bine disensiunile dintre parinti, este foarte sensibil la acest tip de probleme, este atent, vigilent, in garda, pentru ca el isi doreste protectie si siguranta si se simte amenintat de cate ori parintii dau semne ca se separa. Ingrijorarea si frica pun stapanire pe copil si se instaleaza o stare de confuzie emotionala si de vinovatie, mai ales ca in multe certuri dintre soti situatia copilului si viitorul lui este un subiect de disputa apriga. Atentie! uneori “daunele”  pe care le sufera copilul depasesc cu mult “castigurile” pe care le-a obtinut unul din soti cu divortul dorit.

4. Ce sa-i spun copilului daca intreaba, sa-i spun adevarul?

Exista situatia cand copilul apare indiferent, isi continua preocuparile ca si cum nimic special se petrece in jurul lui. Aceasta poate creea o senzatie de “fals confort” parintilor care isi continua in tihna razboiul emotional. Aceasta situatie este inselatoare pentru ca in spatele acestei “deconectari” copilul este foarte atent la ce sa intampla, el joaca rolul indiferentei tocmai pentru a percepe mai bine evenimentele si pentru a insela vigilenta parintilor. Aceasta situatie trebuie tratata cu seriozitate pentru ca tradeaza vulnerabilitatea copilului, frica si insecuritatea care a pus stapanire pe el. Mult mai des copilul intreaba direct pe unul din parinti sau pe rand pe fiecare despre ce se petrece in familie, isi arata deschis interesul si preocuparea fata de viitorul parintilor si a familiei ca intreg. El pune intrebari incomode, precum: De ce? Cine e de vina? Unde va sta el? Cum ramane cu promisiunile ce i-au fost facute? Vor mai merge impreuna in vacanta?, etc. Si acum exista tentatia “naturala” de a trage copilul de partea unuia sau altuia, dar este bine ca parintii sa dea prioritate intereselor copilului si sa pregateasca din timp o “versiune” comuna a situatiei care sa fie prezentata ori d ecate ori copilul intreaba si care sa dedramatizeze separarea sau divortul, sa asigure copilul ca el va ramane in siguranta si parintii vor il vor ingriji si proteja impreuna chiar daca vor locui separat, versiune care trebuie sa fie simpla si pe intelesul copilului. Aceasta versiune poate fi completata pe parcurs cu alte detalii pe masura ce ele sunt accesibile copilului, il privesc direct si sunt furnizate in acelasi fel de ambii parinti. De fapt, prezenta copilului trebuie sa duca la o “armonizare” a punctelor de vedere a parintilor si nu sa fie un subiect de agravare a discordiei familiale. Exista si situatia cand copilul afirma raspicat ca nu vrea ca parintii sa se desparta sau ca nu vrea sa ramana cu unul din ei si pune in balanta un comportament hiperemotional care este de natura sa “infierbante” si mai mult relatiile tensionate dintre parinti. Aceasta este inca o incercare prin care cei doi trebuie sa dea dovada de altruism si sa puna interesele copilului deasupra situatiei individuale incarcata 4 de resentimente si amaraciune. Tentatia de a “juca fals”, de a insela pe celalalt jucand pe doua tablouri cand e vorba de copil, desi pare o alternativa seducatoare la prima vedere, se va intoarce nu peste mult timp impotriva acestuia si pagubele relatiiei dintre ei vor fi mult mai mari si uneori ireparabile.

5. Fostul meu sot rasfata copilul si nu-i pune nici o opreliste. Copilul se va intoarce importiva mea pentru ca sunt mai severa? In general copilul respecta pe parintele care utilizeaza reguli rezonabile. In unele cazuri un parinte incearca sa torpileze relatiile copilului cu celalalt parinte supralicitand intr-un fel incorect: ofera ceea ce celalalt nu vrea sau nu poate, incurajeaza copilul sa calce regulile stabilite de celalalt parinte, persifleaza sau minimalizeaza ceea ce se petrece favorabil cu copilul de cealalta parte, ascunde adevarul sau il distorsioneaza, doreste sa apara in fata copilului ceea ce nu este sau incearca sa afle ce se petrece in “tabara adversa” incercand sa-l traga de limba pe copil in mod nedemn. Uneori copilul se preteaza la acest joc pentru ca intelege repede ca este obiectul unei licitatii si capata avantaje sau beneficii care altfel nu le-ar avea. Asta incurajeaza dezvoltarea unor trasaturi de caracter pe care le va utiliza mai tarziu si cu “antrenorul” sau ceea ce arata ca aceasta strategie nu este de urmat. Alteori copilul sesizeaza exact ce se petrece si catalogheaza acesta comportament ca o slabiciune de caracter si se indeparteza treptat si polticos de acel parinte. Recomand ca celalalt parinte sa nu se ingrijoreze, sa nu intre in acest joc si sa ramana calm si sa mentina regulile si limitele utilizate pana atunci; in final copilul va aprecia comportamentul egal si constant al parintelul si atasamentul emotional dintre ei se va consolida. Este indicat ca sa se mentina o linie deschisa de comunicare intre cei doi parinti, “un telefon rosu” pentru ca indiferent de distanta si diferende dintre ei, ei vor ramane de-a pururi parintii copilului lor chiar daca intre timp si-au format sau nu o alta familie si au alti copii. Comunicarea va ajuta la ajustarea comportamentului comun fata de copil, la sprijinirea reciproca si i se va transmite copilului mesajul ca este iubit si respectat in egala masura. Daca aceasta comunicare nu poate fi realizata recomand sa se foloseasca un mediator, un cunoscut comun, un membru de familie respectat de ambele parti sau un terapist familial in ultima instanta. Nu este indicat ca aceasta problema sa treneze, ea trebuie rezolvata imediat ce apare si partile trebuie sa-si armonizeze comportamentul parental.

6. Sunt geloasa pe noua prietena a fostului meu sot. Ce sa fac? De multe ori separarea sau divortul ascund dorinta unuia (sau chiar a amandorora) de a-si dobandi libertatea de a forma un alt cuplu. In spatele multor discutii, incriminari, aprige certuri, sta orizontul unei noi legaturi. Dupa consfintirea legala a rupturii devine surprinzator pentru unul din fostii parteneri ce repede s-a “refacut” celalalt. Mai mult ca oricand, atunci cand ai copii cu fostul partener, interesul sau curiozitatea de a afla ce se petrece in viata celuilalt ramane treaz. Uneori te simti razbunata cand aflii ca noua sotie/partenera ii face “zile fripte” si iti inchipui ca retrospectiv el te apreciaza mai mult acum, alteori te simti chiar inselata si frustrata cand vezi ca s-a casatorit cu o femeie mai tanara si potential mai frumoasa. Te consideri sacrificata, o victima a egoismului si lipsei lui de morala. Incerci sa-l excluzi din gandurile si preocuparile tale dar nu poti, copilul se duce in fiecare saptamana in casa lor si iti aduce “vesti” care sunt tot atatea prilejuri de amaraciune: esti geloasa. Mai mult, uneori cand telefonezi ca sa intrebi cand vine acasa copilul tau ca sa-l astepti, auzi vocea ei vesela care iti toarna in piept “otrava”. Pornind de la ideea ca tu nu nu mai esti indreptatita sa schimbi si nici sa judeci nimic din viata fostului tau sot si ca el va ramane de-a pururi tatal copilului tau, sfatul meu este sa incerci sa fi rationala, sa accepti situatia fara emotivitate, sa eviti sa fii in razboi cu aceasta persoana, in interesul copilului tau trebuie sa te porti civilizat, echilibrat cu “ partea adversa” si sa incurajezi copilul sa aiba o atitudine normala, ea nu-ti va putea fura copilul, desi vei avea multe prilejuri sa crezi aceasta. Incurajeaza copilul sa-ti ramana loial dar nu-l pune sa “poarte vorba”, evita pe cat poti acest lucru, copiii sunt uneori rautaciosi si schimbatori si se bucura daca le intind capcane parintilor. Nu cere informatii de la copil despre ce sa intampla in casa fostului tau sot, nu este asta o preocupare care sa te linisteasca. La fel, nu incerca sa fi “prietena” cu noua lui sotie, bine este sa fi echilibrata, concreta, exacta, scurta si sa intretii conversatii numai despre copil si in interesul lui.

7. Mi se pare sau este adevarat ca prietenii nostri vechi ma evita acum dupa ce am divortat? Trebuie sa accepti ca odata cu destramarea casniciei tale si prietenii vostrii de familie se pun intr-o alta pozitie fata de amandoi care, acum, traiti in locuri diferite. Exista pentru ei un fel de “jena” pentru ca ar vrea sa va dea egal la amadoi din prietenia lor dar nu stiu cum sa o faca. Unii prieteni erau mai mult legati de fostul tau sot prin natura profesiei, preocuparilor sau a bucuriilor pe care le impartaseau, altii mai mult tine. Apoi este oarecum ciudat sa inviti acum doar o femeie singura cand toti ceilalti sunt cu un paratener sau atunci cand va veni si fostul tau sot cu sotia actuala. Deci, exista acum o noua dinamica in cercul vostru de prieteni vechi si asta nu trebuie sa te mire sau sa te frustreze. Trebuie sa fi pregatita. Cel mai bine este sa nu fi suspicioasa, continua sa mentii pe cat poti toate legaturile si accepta daca unele din ele se vor stinge treptat. Se poate ivi situatia sa ramai foarte legata doar de unele dintre sotiile famililor cu care va vedeati in trecut. Nu accepta rolul de victima si nu mai discuta despre ce a fost si de ce. Intoarce-te cu fata la prezent si viitor. In schimb tu este acum libera sa-ti faci alti prieteni si izolarea sau resentimentul nu este o reteta pentru viitorul tau.

8. Dupa ce s-a recasatorit, fostul meu sot cere acum incredintarea copilului. Este destul de frecvent ca dupa divort copilul sa fie incredintat mamei ca persoana cea mai capabila sa-l creasca si tatal nu se impotriveste in mod esential. Brusc, problema se schimba dupa ce sotul s-a recasatorit. Acum, avand o alta familie el se simte indreptatit sa ceara incredintarea copilului precum o femeie ca sa ingrijireasca si sa educe copilul. Este frustrant pentru mama ca sa afle ca copilul ei este obiect de disputa cu o alta femeie care nu are nici un drept sa se considere apta sa creasca copilul ei. Pentru a evita astfel de complicatii si confuzii in care parintii despartiti pot cadea din considerente mai mult emotionale si economice decat rationale, sugerez ca de la inceput sa se construiasca intre soti un plan de “parenting” care sa defineasca atat obiectivele cat si modalitatile de indeplinire a lui: ce religie va avea copilul, ce scoala sa urmeze, cum sa-si sarbatoreasca ziua de nastere si onomastica, cum sa-si petreaca vacantele, cum sa-si petreaca timpul libere, ce sporturi sa faca, etc. si care ar fi contributia fiecarui parinte si mai ales  cum sa fie accesul fiecarui parinte la a vedea copilul si a contribui la cresterea si educarea lui. Planul trebuie sa fie discutat amical, sa fie concret si sa se actualizeze regulat pe aceleasi baze. Parintii pot evita orice conflict daca pun pe primul plan interesele copilului si se considera parteneri cu responsabilitate egala iar relatia fiecaruia cu copilul este transparenta pentru celalalt. Construirea a doua cetati in care copilul sa fie dus dupa metereze nu face decat sa cultive suspiciozitate si sa duca in final la conflict. Trebuie inteles si acceptat ca in nici intr-o situatie parintii nu sunt mai implicati decat atunci cand au divortat si au un copil/copii impreuna. Implicarea nu trebuie sa duca la discordie ci mai degraba la o co-participare activa si flexibila, dirijata de planul de parenting si pliata pe etapele de dezvoltare a copilului.

9. Dupa divort, parintii/familia mea m-a acuzat pe fata sau voalat ca nu am stiut sa-mi salvez casnicia. Se intampla sa te acuze, cum se poate intampla ca insasi familia ta sa te impinga la divort. Oricum ar fi, decizia a fost a ta si tu stii mai bine ce s-a intamplat si prin ce ai trecut. Viata ti-o cladesti dupa intelegerea si resursele tale, dar oricum esti mama si se presupune ca ai pus interesele copilului mai presus de alte tale. Uneori familia vrea sa salveze aparentele sociale, morale, nu le palce ca un membru al ei sa “esueze”, inca se mai considera ca divortul este un esec atat personal cat si al familiei de origine, la baza lui ar sta slabiciuni educationale sau morale. Dar nu mai este asa, oamenii de astazi se simt liberi de a decide dupa criteriile proprii dar o balanta nu strica. Generatia mai veche vine cu intelepciunea veche ca in final toate sunt la fel si ca ce conteza de fapt este doar sa-ti faci datoria. Dar traiesti numai odata si este cineva indreptatit sa te judece? Ei bine, este! Peste ani doar copilul te va putea “judeca” in sensul ca te va intreba despre ce s-a intamplat atunci cand ati ramas amandoi singuri, cand a trebuit sa minta la scoala atunci cand copii l-au intrebat cine este tatal sau, etc. Poate ar fi vrut sa va plimbati cu toti de mana sau cat de trist a fost cand a vazut altii copii impreuna cu ambii parinti. Dupa parerea mea exista doar un singur mod sa treci peste toate: sa pui tot ce simti in cuvinte si sa vorbesti si sa asculti atat ce spui tu cat si altii si asta te va  ajuta sa te ridici de la nivelul emotional la cel rational si atunci vei avea urechi sa auzi cu adevarat ce spun ai tai cat si altii si mai ales ce spune inima ta.

10. Ma simt atat de singura cand copilul pleaca sa-si viziteze tatal. Este un sentiment normal sau exagerez? Nu-ti fie teama, este normal sa simti asa. Aceasta vine din rana pe care ti-a lasat-o divortul, oricat de mult ai “castigat” prin divort, oricat de mult l-ai “pedepsit” pe fostul tau sot, in fond tu te simti mai mult lovita si tradata decat victorioasa. Copilul pe care-l ai este parte a problemei dar si parte a solutiei. Tu vezi in el modul de a te linisti, esti mai posesiva ca niciodata si nu suporti sa-l sti departe si mai ales cu tatal lui. Atunci ai sentimentul ca ti s-a luat ceva la care ai dreptul numai tu. Doar tu l-ai facut, tu ai suferit, tu sti ce este asta. Toate astea sunt la nivel bazal, emotional, venind din legatura afectiva pe care o ai cu copilul, nu mai ai cu cine sa imparti dorinta ta de a iubi, toata se intoarce spre copil. Poate incerci sa ai o alta legatura dar inca nu e ceva “captivant”. Sfatul meu este sa incerci sa iesi din copcana emotionala, sa te eliberezi, sa incepi sa crezi ca ai dreptul la viata personala si ca doar fiind echilibrata si puternica vei fi si o mama buna, altfel vei fi una posesiva si constrangatoare si asta se va reflecta asupra copilului. Oricat de devastator ar fi fost divortul, elibereaza-te si porneste la drum, mai sunt atea lucruri de facut, te mai asteapta atatea bucurii, nu privi viata ta prin filtrul unei mame abandonate, nu te-a abandonat nimeni, ai parasit doar o relatie care nu mai putea sa continue, ai acum premizele unui nou inceput, mai bun si mai drept. Copilul? El este minunea care te va face sa nu gresesti. Cand copilul pleaca pentru un sfarsit de saptamana fa-ti un program numai al tau, iesi cu prietenii in oras, desavasreste-ti educatia, fa sport, implica-te intr-un program comunitar. Nu sta acasa si astepta sa vina si sa vezi ce s-a mai intamplat. Paraseste odata campul acesta de lupta, nu mai e nimeni acolo decat tu…

(Kitchener, Ontario 5 Octombrie 2008, www.vrasti.org)

Foto: pixabay.com

Despre prietenie

Psihologie, Psihoterapie

  ” Prietenia inseamna un suflet in doua trupuri.”                                                                                                                                 Aristotel

            Zilele trecute, intr-o conversatie, o persoana mi-a spus: ” sunt bogata, ma simt bogata, pentru ca am prieteni deosebiti. Prietenia noastra este precum o spirala a evolutiei, pentru ca daca unul dintre noi are parte experiente pozitive de viata ori negative sau daca a deschis  o alta  cutie a cunoasterii  sau de orice alta natura, atunci impartaseste trairile si exprerientele sale cu noi. E ca un exercitiu de dezvoltare personala. Astfel, fiecare dintre noi paseste cu pasi marunti pe spirala, evoluand continuu. In functie de experiente, locurile se schimba, dar ceea ce este foarte important este ca niciunul dintre noi nu a abandonat si nu a fost abandonat”. Aceasta destainuire a declansat in mine o serie de trairi si mi-a revenit in minte un mesaj:

             Cu ani in urma, prin perioada liceului am citit ceva care mi-a placut foarte mult. Numele autorului si a lucrarii sunt probabil bine ascunse in ungherele memoriei sau poate ca s-au sters, insa am pastrat in suflet ani de zile esenta mesajului primit si interpretat atunci cu mintea de adolescent. Suna cam asa: nu ma aprecia atunci cand  fac lucruri marete pentru tine, in situatii rasunatoare, ci apreciaza-ma si iubeste-ma pentru ceea ce fac zi de zi pentru tine, in situatii obisnuite, fara sacrificii marete si pentru faptul ca te iubesc neconditionat.
            Nu cred ca exista vreunul dintre noi care nu a simtit aprecierea si sprijinul discret acordat in mod dezinteresat de un prieten… Exista uneori tendinta de a-i supraaprecia si valoriza mult mai mult pe cei care ne-au oferit ajutorul  intr-un contex pur intamplator si de ce nu intr-o anumita masura favorabila si pentru ei  si  neglijam sa acordam respectul cuvenit prietenului drag, onest, nestiut de nimeni care stie sa deschida bratele si sa-si ofere umarul zi de zi, si in cele mai dificile momente ale existentei noastre, fara ca acest lucru sa-i fie cerut.
             Sunt momente in viata in care poti simti ca „nu mai poti”, te simti „frant de oboseala sau de atata zbucium” si atunci iti spui „vreau o pauza, nu mai pot”. Si iti iei o pauza … dar cat de lunga???  Ei, de multe ori  te simti luat pe sus sau impins de la spate si inainte de a-ti da seama ce se intampla cu tine, te trezesti la capatul scarilor, alaturi de cei care au inteles ca viata ta e zguduita de o furtuna si au ales sa te insoteasca, sa lupte alaturi de tine, pentru ca tu sa te transformi si de data aceasta intr-un invingator.  Si simti, ca parca ceva intens, trainic, iti da adevarata putere, acel ceva ce te opreste sa fii descurajat, acel ceva ce iti da aripi si poti visa din nou. O fi prietenia? Fiecare dintre noi, percepe prietenia in mod diferit, fiecare ii da valente specifice personalitatii sale. Continue reading

Cât de pregătit eşti să fii părinte?

Copii, Psihologie, Psihoterapie
Publicat de
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)

Înainte de toate – Întrebarea mea este cum ai ajuns părinte?

A fost o întâmplare ori ti-ai dorit să ai un copil? A fost un act asumat, o conjuctură de a-l prinde în laţ pe celălalt pentru a pune bazele unei căsnicii, ori expresia împlinirii maternale/paternale? Răspunsul la rugi sau impulsul momentului, cel căruia vrei să îi laşi averea, munca de o viaţă sau cel care trebuie sa-ţi aducă lingura de mâncare când eşti bătrân şi neputincios.

Ce reprezintă copilul pentru tine?

O realizare mare, o datorie faţă de societate, piatra atârnată de gâtul tău, sprijin, greşeală? Este cel pe care îl cunoşti mai mult, decât te cunoşti pe tine însuţi, cel despre care ştii că strănută înainte să o facă,  ori un omuleţ pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii ce preferinţe alimentare are sau cu ce-i place să se îmbrace sau nici măcar în ce clasă a trecut?

E iubire ori pedeapsă?

Tu ştii ce-ţi răspunzi în clipele de sinceritate, dacă ai timp de aşa ceva. De fapt, el e aici pur şi simplu şi nu are nici o responsabilitate, nici vină. E doar o fiinţă care are dreptul la viaţă, iar ca adult va avea dreptul să şi-o trăiască aşa cum va crede el de cuviinţă, nu după regulile tale, pentru că el e o altă persoană, cu propriile dorinţe şi aspiraţii. Şi nu s-a născut nici ca să ai la ce te ruga, nici ca să fie sacul tău de box ori cel căruia să-i arunci în faţă propriile frustrări sau neîmpliniri. Şi nici să realizeze tot ce n-ai reuşit tu.
Dar până creşte mare şi ajunge la vârsta adultă, tu esti responsabil de îngrijirea şi educarea lui. E ca atunci când ai plantat o sămânţă care încolţeşte şi pătrunde sfioasă în pământul care o acoperă, păşeşte timid deasupra lui şi hrănită corespunzător şi mângăiată de căldura soarelui, creste, creşte, tulpina ei se ridică puternică şi semeaţă, iar când ajunge la maturitate descoperi cât de frumos i se deschid bobocii, câtă emoţie şi bucurie împrăştie în jurul ei. Aceasta e planta care creşte liberă.
Dar dacă peste aceeaşi sămânţă ai pune un clopot, care i-ar limita inclusiv accesul la oxigen ce s-ar întâmpla? Ar creşte o plantă firavă, care s-ar frânge la cea mai mică adiere a vântului. Nu ar mai evolua în mod corespunzător, nu i-am putea vedea maximul potenţial de dezvoltare.

Aşa este şi în cazul copilului.

Când îi oferi atenţie, iubire, sprijin necondiţionat, ocrotire, grijă, el va fi precum planta care ne încântă atunci când o privim. Toate acestea îi conferă siguranţă şi îl ajută sa îşi învingă teama că-l vei părăsi, atunci când te duci la serviciu, spre exemplu. Tu şi celălalt părinte al său.

Pentru el atenţia e sinonimă cu iubirea şi poţi să-i acorzi atenţie în multe moduri. Fie că îl mângâi fară să fi făcut o faptă deosebită, fie că dai în mintea lui şi te faci că-i furi jucăriile ori pur şi simplu îl iei cu tine în bucătarie şi faceţi împreună cele mai trăznite forme de gogoşi ori vă pictaţi unul pe altul pe faţă cu cocă, frişcă sau acuarele.
Atunci când are atenţia ta el e fericit şi se simte iubit. Tu şi partenerul tău reprezentaţi universul pentru copilul vostru, el vă iubeşte necondiţionat. De aceea, atunci când vreţi să vă furişaţi pe uşa ce dă în holul grădiniţei el e înspăimântat, plânge şi parcă nu-i ajung lacrimile să plângă, ţipă de parcă nu-l acuzi, doar te-o determina să nu-l părăseşti.  Frica că te pierde, că-l abandonezi, aproape îi paralizează gândurile, voinţa.
Pe de altă parte, când nu-l valorizezi, când efectiv nu-l vezi, când nu-i încurajezi iniţiativele, îl critici şi uiţi să vezi lucrurile bune pe care le face, când îi ceri mai mult decât poate sau dimpotrivă, eşti hiperprotectiv nelăsându-l să se exprime (pentru că faci lucrurile în locul lui), să prindă curaj, să fie independent, îl condamni să se dezvolte precum sămânţa de sub clopot. Îl determini să nu aibă încredere în el, să fie anxios, să se izoleze de ceilalţi, să nu-şi poată susţine punctul de vedere.

Ai fost şi tu ca el?   

Ia o pauza şi fă un exerciţiu în timp! Daca ai fi în locul lui acum, cum ţi-ai dori să se poarte părinţii tăi cu tine? Ce ţi-a lipsit în copilărie, ce greşeli ale părinţilor ai promis că nu le vei face şi totuşi în mod inconştient parcă duci ştafeta mai departe?  Dar poate că aceste întrebări ar trebui să ţi le pui înainte de a te hotărâ dacă te prinde sau nu ”meseria de părinte”, care nu se învaţă în nicio şcoală, din niciun manual. Eşti sau nu pregătit să fii părinte? Poţi sau nu să-ţi asumi această responsabilitate imensă?
Mariana Ursu-Balaci, psiholog clinician

http://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/1588815199-cat-de-pregatit-esti-sa-fii-parinte-cum-sa-fii-un-parinte-bun.html

Dincolo de timp si spatiu

Comunicare, Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

Ni se întâmplă deseori să admiram pe stradă sau în parc pe o bancă un cuplu format dintr-un  bătrânel și o bătrânică care comunică unul cu altul și nu sunt deranjați de nimic, continuând să-și vorbească. Care o fi secretul relatiei lor?

Poate ca  că au știut să comunice tot timpul și astfel și-au mentinut prietenia în relatia de cuplu, dincolo de negura timpului.

Așadar cum procedăm să menținem prietenia și după 10 de ani de casnicie, și după 20 și după 40 de ani? Pare destul de complicat,  dar pomul se cunoaște după roade și în același timp știm că se apropie primăvara dacă copacul înmugurește.

Succesul unei relații constă în mentierea prieteniei între parteneri.  Prietenia este în accepțiunea creștină, privită ca început și ca stare, în același timp a iubirii. Oamenii se împrietenesc mai întâi și apoi se iubesc. Isus Hristos ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alții și să transpunem prietenia intr-un  apogeu al iubirii,  iubire care traspare prin celălalt.

Așa că înainte de a ne întemeia o familie ar fi indicat să ne gândim dacă relația se construește pe un fundament solid. Este el/ea cel cu care îmi doresc și pot să-mi petrec următoarea parte din viață? Ce avem in comun? Imi place aspectul fizic? Avem aceleasi principii morale, credinte?

Prietenul are un statut special. Este cel care te spjină, cel care te poate vizita oricând, cel pe care il primesti cu drag la masa ta, cel cu care impartașești bune si rele. Lipsa prieteniei într-o relație poate genera conflicte.  Doi băieți sunt prieteni, trei fete sunt prietene, două familii au dezvoltat o relație de prietenie.  Dar prietenia cu cel mai puternic impact este prietenia dintre doi soți, precedată de prietenia caracteristică etapei premergatoare căsătoriei. Prietenia cu valențele cele mai mari există între soț și soție, deși sunt mulți care cred în mod eronat că noul statut de soț și soție alterează relatia de prietenie.

Trăim într-o lume în care oamenii au uitat cum să-și mai întrețină prietenia adevărată, acestă deficiență poate infuența relația soț-soție care este cea mai valoroasă prietenie. Dar prietenia nu reprezintă doar începutul fluxului de sentimente, ci este un mod de permanentiza această stare a sinelui.

Atunci când o familie se confruntă cu diferite probleme de cuplu, intuim că ei de fapt, au uitat să mai fie prieteni. Au uitat cum să comunice, au uitat să fie atenți la nevoile celuilalt,  intrând în rutină au pierdut relația de prietenie.

Dacă putem întemeia o relație de prietenie care fundamentează apoi casnicia, alimentând-o în permanență cu respect, înțelegere comunicare, nu putem risca acea ruptură interioară care de cele mai multe ori ne vlăguiește de putere, atunci când se destramă casnicia. Aproape fiecare fată sau băiat își dorește un cămin. Conceptul cămin exprimă mai mult decât cuvântul căsnicie. Cuvântul cămin exprimă o stare intimă de comunicare cu ceilalți, însă în primul rând reprezintă locul unde există o soție, un soț, dar și copii, locul în care există bucurii,  dar și probleme.   Iubirea este sentimentul care mișcă sufletele celor doi soți, iar prietenia este un pilon reprezentativ care securizeaza  familia.

Psiholog,

Ursu-Balaci Mariana
DSCF5019

 

 

 

 

Inteligența, un handicap la școală

Psihologie, Psihoterapie

Screenshot_1

O fetiţă genială din Adjud, cu un coeficient de inteligenţă mult peste medie, a fost trimisă acasă de educatoare. Pe motiv că nu se mai descurcă la grădiniţă.

Ba mai mult, ea le-a sugerat părinţilor să o ducă pe cea mică la psiholog, pentru că ar fi ceva în neregulă. Abia acolo au fost luminaţi părinţii fetei: Ana-Ilinca este un copil supradotat. Iar sistemul de educaţie de la noi nu e pregătit pentru ea.

Ana-Ilinca are 5 ani. Arată ca orice copil de vârsta ei. Dar, e, totuşi, specială. Mintea ei e mai ageră chiar decât a unor adulţi din preajma ei.

Ana Ilinca face parte dintr-o familie modestă, din Adjud. Fratele ei, cu 17 ani mai mare, suferă de un handicap grav. La 1 an a fost diagnosticat cu encefalită. Părinţii s-au temut că Ana, un copil special, ar putea avea probleme. Mai ales că educatoarea i-a avertizat că e ceva în neregulă cu ea.

Deocamdată, autorităţile nu au soluţii pentru un copil aşa deştept ca Ana, iar părinţii nu au bani să-i ofere fetiţei tot ceea ce ar avea nevoie pentru a-şi pune la muncă inteligenţa nativă.

Numărul copiilor supradotaţi din România nu depăşeşte 200. E doar o estimare. Mulţi se pierd din pricina sărăciei şi a responsabililor din Educaţie care fie nu-i descoperă la timp, fie îi ignoră, fie îi aduc la linie cu restul colegilor.

Sursa: Antena 1 http://observator.tv/social/inteligena-un-handicap-la-coala-141920.html

 

Screenshot_6

Video

 

Chintesența succesului

Povesti cu Talc, Psihologie, Psihoterapie

De cele mai multe ori suntem convinsi ca succesul constă în faimă, bogatie pe plan profesional sau personal. Nu-i chiar asa!

Succesul, de fapt defineste omul FERICIT! Este în mâinile celui care este fericit cu viața pe care o duce. Este omul care iubeste și este iubit, care stie sa rada la o gluma buna, sa faca haz de necaz si sa extraga lucrurile bune din orice situatie. Este persoana care respecta oamenii, natura, omul respectat de ceilalti.

Succesul înseamnă sa fii capabil să dai tot ce ai mai bun din tine.

Fotografie0397

Despre psihoterapie

Psihologie, Psihoterapie

Psihoterapia este o interventie psihologică în situatii de sanătate și boală.  De-a lungul timpului şi-a dovedit eficienta în tratamentul unor afecţiuni nevrotice şi psiho­somatice datorate stresului, unde se pot obţine adesea rezultate foarte bune, chiar si fără tratament medicamentos.

Misiunea demersului psihoterapeutic este acela de a ajuta pacientul să se elibereze de tensiune, anxietate, depresie sau alte trăiri afective care împiedică adaptarea sa optimală la mediu, stari, trăiri care îi per­turbă comportamentul şi au efecte negative asupra celor din jur, lezând cele mai importante acţiuni ale vieţii individului: activitatea profe­sională, relaţiile interpersonale, viaţa sexuală, imaginea de sine, autoaprecierea etc. Pornind de la particularitatile personalitatii fiecarui individ se utilizează metode şi acţiuni specifice, urmarindu-se investigarea şi  înţelegerea naturii tulburărilor pacientului cu scopul de a le corecta şi a elibera pe pacient de suferinţă.

Suferinţa psihică se poate manifesta sub forma unor sentimente, atitudini, stări, comportamente sau simptome care creează tulburări pacien­tului şi de care acesta doreşte să se elibereze. Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalităţii paci­entului, modificări care îl vor ajuta să realizeze o adaptare mai eficientă, la mediu. Deşi psihoterapia vizează în primul rând simptomele, dificultăţile, tulburările şi dezadaptările pacientului, ea nu trebuie redusă doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie să vizeze, pe cât posibil, restructurare de profunzime a personalităţii, precum şi o mai eficientă reglare şi autoreglare a stărilor psihice ale acestuia, să fie preventivă şi autoformativă, să urmărească evoluţia omu­lui, actualizarea disponibilităţilor sale latente şi a potenţialului său maximal, atât pe plan fizic cât şi spiritual.

Psihoterapia este o formă de tratament psihologic care se aplica în cazul unei game largi de tul­burări psihice, începând cu crizele existenţiale, tulburările din sfera personalităţii, nevrozele, afecţiunile psihosomatice, bolile organice cro­nice şi terminând cu susţinerea psihoterapeutică a unor pacienţi psihotici aflaţi în faze de remisiune, unde vine în completarea tratamen­tului psihiatric.

Multe  persoane cu succes profesional, familial, social care şi-au îndeplinit multe din obiectivele existenţei lor vin la psihoterapeut pentru că au impresia că nu au trăit la nivelul expectaţiilor lor şi nu şi-au dezvoltat potenţialul psihic la nivel maximal. De obicei, la aceste persoane, poate şi din cauză că pro­blemele nu sunt atât de grave, avantajele de pe urma psihoterapiei, sunt mai insemnate pentru ca aceasta îi ajută optimizeze procesele şi funcţiile psihice, să-şi dezvolte creativitatea şi să evo­lueze pe plan spiritual, aptitudinal etc.

Ceea ce este foarte important de ştiut este că nu există un model standard de normalitate şi că modalităţile de adaptare ale omului la mediu sunt foarte diverse. Ceea ce este eficient in cazul unui pacient, poate fi ineficient pentru altul. Scopul psihoterapiei nu este acela de a-l  face pe pacient să semene cu alţii, ci să-şi restructureze şi să-şi optimizeze propria configuraţie a per­sonalităţii, astfel încât să-şi poată rezolva pro­blemele într-un mod matur, realist, propriu.

Obiectivele acestea de multe ori  nu sunt ușor de atins, pentru ca de cele mai multe ori viziunea distorsionată despre lume şi imaginea de sine nereala a pacientului este expresia unor relaţii patologice din copilărie, relaţii întărite pe parcursul mai multor ani de experienţe de viaţă.  Dezadaptările la nivel profesional, familial sau social pentru a fi rezolvate presupun şi operarea unor schimbări în situaţia de viaţă a persoanei, pe lângă intervenţia psihoterapeutică.

Cu ajutorul psihoterapiei este explorată lumea inte­rioară a pacientului, punctele slabe si forte ale acestuia, simptomele, ca şi posibilităţile sale de vindecare, modul in care acesta se percepe, cum il vad ceilalti, modul de relaționare, capacitatea de adaptare.

Individul poate dobândi o nouă perspectivă asupra propriilor sale probleme, pune în acţiune noi modele de comportament, abordează situaţiile de viaţă dintr-o perspectivă ceva mai adaptată, altfel.

DSCF3101

Bibiliografie:

Irina Holdevici – Psihoterapia. Tratament fara medicamente

Ion Dafinoiu – Elemente de psihoterapie integrativa

Daniel David – psihologie clinica si psihoterapie

Situatia de criză

Psihologie, Psihoterapie

           În viata fiecarui om pot exista momente când acesta se simte nesigur, trist, dezorientat. De multe ori, aceasta stare este echivalenta cu scaderea randamentului in activitate, probleme in famulie si in societate. Aceasta nu inseamna insă ca este vorba de o boală psihica, ci doar de o criza de moment ce se poate depasi de cele mai multe ori doar cu ajutor psihologic, fara medicamente.

         A lăsa sa se parmanentizeze o astfel de stare poate duce la fixarea unor modele de conduita dezaptativă, situatie in care interventiile viitoare vor fi mai dificile si de mai lungă durată.

        Nu pentru toate problemele noastre este necesar să facem terapie de lungă durata, costisitoare sub aspect financiar si al timpului, pentru ca multe probleme se pot rezolva usor si eficient, prin psihoterapii scurte centrate pe simptom.

      Trebuie să pornim de la convingerea ca fiecare dintre noi dispune de suficiente resurse interioare de autoreglare și autovindecare.

                  Prof. Dr.   Irina Holdevici

 

calendar

Sinceritate versus disimulare în comunicarea din mediul virtual

Comunicare, Psihologie, Psihoterapie

http://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/1588809091-sinceritate-versus-disimulare-in-comunicarea-din-mediul-virtual.html

Oamenii tind să-şi creeze un alterego pentru a reuşi să fie mai bine acceptaţi în mediul online
Oamenii tind să-şi creeze un alterego pentru a reuşi să fie mai bine acceptaţi în mediul online

Unul dintre lucrurile pe care oamenii îl fac, când interacţionează unii cu alţii, este acela de a se prezenta pe ei înşişi. Oamenii ajung să dezvolte tehnici pentru aceasta din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, o persoană acceptabilă, pentru ceilalţi.

De multe ori, atunci când se încurcă, cand se simte jenat, înseamnă că persoana în cauză nu a reuşit să se prezinte în termenii general acceptaţi de societatea din care face parte. Cea mai mare parte a timpului oamenii folosesc măşti. O mască socială, o mască profesională, alta familială, etc.
Unii oameni sunt mai degrabă ei înşişi online decât offline. Normele sociale şi culturale dictează de multe ori ceea ce este şi ce nu este. Ele dictează ce fel de persoană trebuie să fie individul ca să fie plăcut altora. Zilnic avem de-a face cu măşti şi cu o politicoasă distanţă socială. De ce s-ar crede că sinele din lumea materială este mai autentic decât cel prezentat online?
Mulţi oameni se dezvăluie doar în mediul online. Unii găsesc mai autentice relaţiile online, atunci când găsesc persoana potrivită, decât relaţiile pe care le au offline. Anxietatea nereuşitei conform standardelor dispare în comunicarea online.

Cu mască sau fără mască

În conjuncturi diferite ale comunicării, oamenii dau pe faţă aspecte diferite ale personalităţii lor, ale identităţii lor. Dacă un individ îşi înlocuieşte agresivitatea din viaţa materială cu un comportament agresiv în spatiul virtual, asta înseamnă că ambele comportamente reflectă importante aspecte ale personalităţii lui, care ies la suprafaţă în condiţii diferite. Dacă altă persoană este timidă offline şi se exprimă îndrăzneţ în mediul online, nici una dintre prezentările ei nu este mai adevărată decât cealaltă. Ambele sunt dimensiuni a ceea ce este ea. Nu materialitatea hotărăşte ce este adevărat, pentru că am văzut că aproape nimeni nu este ceea ce vrea cu adevărat să fie în realitatea materială. Ceea ce este important este păstrarea unui echilibru între capacitatea de integrare a sinelui în societate şi disocierea lui, prezentarea lui fragmentată online.
În viaţa de toate zilele oamenii joacă numeroase roluri: copil, părinte, soţ, soţie, vecin, prieten, angajat, rudă, etc. Identitatea unei singure persoane are mai multe valenţe. Pe net nu trebuie să ne prezentăm la pachet, ca un tot, cum suntem, cum vorbim, cum gândim, simţim. Pe net se învaţă deconstruirea sinelui. Userii se prezintă divizat, pe pachete de conţinut şi dimensiuni variabile. A aduce împreună diferite componente ale identităţii offline şi a celei online într-un echilibru, într-un întreg armonios, poate fi un semn al sănătăţii mintale, ceea ce unii mai numesc şi „principiul integrării“.
Tot timpul oamenii descoperă lucruri despre ei înşişi pe care nu le conştientizaseră înainte. Aspecte zilnice cu care ne confruntăm, vise, fantezii, deseori ne arată părţi ascunse ale identităţii noastre. Dacă multe lucruri ar rămâne la nivel de vis sau fantezie, ar însemna că sunt ireale. Dacă se experimentează în spatiul virtual, nu devin ele mai reale şi mai adevărate decât credeam?
Cum alege să se prezinte cineva online nu este întotdeauna o alegere conştientă. De multe ori individul nu este conştient cum disociază părţi ale identităţii sale şi nici valenţele emoţionale pe care le ataşază fiecărui aspect în parte. Internauţii aleg un nickname sau un avatar doar pentru că li s-a părut a fi mai atrăgător şi nu îşi pot explica de multe ori alegerea. Alteori ei aleg să participe la discuţiile unui grup sau se ataşează unor grupuri online fără a putea să explice alegerea. Unii joacă roluri întocmai ca actorii pe scena şi mărturisesc că se transpun foarte usor în pielea personajelor alese. Unii dintre ei sunt conştienţi de alegerea pe care o fac, sunt mulţi alţii care nu o pot explica. De prea multe ori s-a dovedit că este o iluzie ideea că totul se poate controla.

Jucăm propriile roluri

Diferite canale de comunicare exprimă diferite aspecte ale identităţii noastre. Ne exprimăm identitatea prin hainele pe care le purtăm, prin limbajul mimico-gestual, prin profesia aleasă şi hobby-uri. La fel şi în mediul virtual oamenii îşi aleg un canal anume prin care să-şi exprime identitatea. Există o varietate de opţiuni, fiecare pentru aspecte specifice ale identităţii noastre. Unii preferă comunicarea sincronă ca chatul/messengerul de exemplu, care reflectă spontaneitatea şi sentimentul prezentului. Alţii preferă comunicarea asincronă pentru mai mult timp de reflexie, ca de exemplu email-ul şi mesajele offline. Sunt alte persoane cărora le place să arate mai mult decât să primească; asta prin folosirea camerei web şi crearea paginilor web, blogurilor. Media aleasă poate fi în corelaţie cu gradul de integrare şi disociere şi, prin extindere, gradul în care o persoană prezintă un self imaginar sau real.
Sinceritatea este o parte inevitabilă a interacţiunii sociale. În comunicarea faţă în faţă, breşele sincerităţii sunt mai puţin problematice ca în comunicarea online. Interlocutorii în comunicarea faţă în faţă sunt izbiţi mai întâi de culoarea părului, faţă sau de tonul vocii şi mai puţin de congruenţa sau consistenţa comunicării. Sinceritatea poate fi văzută ca având două potenţiale şi contradictorii finalităţi: sinceritatea exprimării sinelui şi cea a prezentării sinelui. O persoană este mai sinceră cu cât libertatea de a acţiona este mai mare. De exemplu, o persoană este cu atât mai liberă să acţioneze cu cât nu sunt consecinţe legate de aceste acte. Astfel, libertatea de a acţiona este redusă de dezvăluirea identităţii. De exemplu, odată dezvăluită identitatea unui filantropist, el va primi cereri pentru alte fapte caritabile.
Pe de altă parte, când indivizii se prezintă altora, măresc probabilitatea ca faptele lor să aibă consecinţe în formarea opiniei celorlalţi despre ei. Cu cât persoană este mai sinceră în prezentarea de sine, cu atât sunt mai aproape de a crede că consecinţele faptelor lor nu mai sunt o posibilitate, ci o probabilitate. Aceasta conduce la fapte care să minimalizeze probabilitatea de a crea valenţe negative ale percepţiei identităţii.

Psihoterapeut

Mariana Ursu-Balaci