Situatia de criză

Psihologie, Psihoterapie

           În viata fiecarui om pot exista momente când acesta se simte nesigur, trist, dezorientat. De multe ori, aceasta stare este echivalenta cu scaderea randamentului in activitate, probleme in famulie si in societate. Aceasta nu inseamna insă ca este vorba de o boală psihica, ci doar de o criza de moment ce se poate depasi de cele mai multe ori doar cu ajutor psihologic, fara medicamente.

         A lăsa sa se parmanentizeze o astfel de stare poate duce la fixarea unor modele de conduita dezaptativă, situatie in care interventiile viitoare vor fi mai dificile si de mai lungă durată.

        Nu pentru toate problemele noastre este necesar să facem terapie de lungă durata, costisitoare sub aspect financiar si al timpului, pentru ca multe probleme se pot rezolva usor si eficient, prin psihoterapii scurte centrate pe simptom.

      Trebuie să pornim de la convingerea ca fiecare dintre noi dispune de suficiente resurse interioare de autoreglare și autovindecare.

                  Prof. Dr.   Irina Holdevici

 

calendar

Sinceritate versus disimulare în comunicarea din mediul virtual

Comunicare, Psihologie, Psihoterapie

http://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/1588809091-sinceritate-versus-disimulare-in-comunicarea-din-mediul-virtual.html

Oamenii tind să-şi creeze un alterego pentru a reuşi să fie mai bine acceptaţi în mediul online
Oamenii tind să-şi creeze un alterego pentru a reuşi să fie mai bine acceptaţi în mediul online

Unul dintre lucrurile pe care oamenii îl fac, când interacţionează unii cu alţii, este acela de a se prezenta pe ei înşişi. Oamenii ajung să dezvolte tehnici pentru aceasta din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, o persoană acceptabilă, pentru ceilalţi.

De multe ori, atunci când se încurcă, cand se simte jenat, înseamnă că persoana în cauză nu a reuşit să se prezinte în termenii general acceptaţi de societatea din care face parte. Cea mai mare parte a timpului oamenii folosesc măşti. O mască socială, o mască profesională, alta familială, etc.
Unii oameni sunt mai degrabă ei înşişi online decât offline. Normele sociale şi culturale dictează de multe ori ceea ce este şi ce nu este. Ele dictează ce fel de persoană trebuie să fie individul ca să fie plăcut altora. Zilnic avem de-a face cu măşti şi cu o politicoasă distanţă socială. De ce s-ar crede că sinele din lumea materială este mai autentic decât cel prezentat online?
Mulţi oameni se dezvăluie doar în mediul online. Unii găsesc mai autentice relaţiile online, atunci când găsesc persoana potrivită, decât relaţiile pe care le au offline. Anxietatea nereuşitei conform standardelor dispare în comunicarea online.

Cu mască sau fără mască

În conjuncturi diferite ale comunicării, oamenii dau pe faţă aspecte diferite ale personalităţii lor, ale identităţii lor. Dacă un individ îşi înlocuieşte agresivitatea din viaţa materială cu un comportament agresiv în spatiul virtual, asta înseamnă că ambele comportamente reflectă importante aspecte ale personalităţii lui, care ies la suprafaţă în condiţii diferite. Dacă altă persoană este timidă offline şi se exprimă îndrăzneţ în mediul online, nici una dintre prezentările ei nu este mai adevărată decât cealaltă. Ambele sunt dimensiuni a ceea ce este ea. Nu materialitatea hotărăşte ce este adevărat, pentru că am văzut că aproape nimeni nu este ceea ce vrea cu adevărat să fie în realitatea materială. Ceea ce este important este păstrarea unui echilibru între capacitatea de integrare a sinelui în societate şi disocierea lui, prezentarea lui fragmentată online.
În viaţa de toate zilele oamenii joacă numeroase roluri: copil, părinte, soţ, soţie, vecin, prieten, angajat, rudă, etc. Identitatea unei singure persoane are mai multe valenţe. Pe net nu trebuie să ne prezentăm la pachet, ca un tot, cum suntem, cum vorbim, cum gândim, simţim. Pe net se învaţă deconstruirea sinelui. Userii se prezintă divizat, pe pachete de conţinut şi dimensiuni variabile. A aduce împreună diferite componente ale identităţii offline şi a celei online într-un echilibru, într-un întreg armonios, poate fi un semn al sănătăţii mintale, ceea ce unii mai numesc şi „principiul integrării“.
Tot timpul oamenii descoperă lucruri despre ei înşişi pe care nu le conştientizaseră înainte. Aspecte zilnice cu care ne confruntăm, vise, fantezii, deseori ne arată părţi ascunse ale identităţii noastre. Dacă multe lucruri ar rămâne la nivel de vis sau fantezie, ar însemna că sunt ireale. Dacă se experimentează în spatiul virtual, nu devin ele mai reale şi mai adevărate decât credeam?
Cum alege să se prezinte cineva online nu este întotdeauna o alegere conştientă. De multe ori individul nu este conştient cum disociază părţi ale identităţii sale şi nici valenţele emoţionale pe care le ataşază fiecărui aspect în parte. Internauţii aleg un nickname sau un avatar doar pentru că li s-a părut a fi mai atrăgător şi nu îşi pot explica de multe ori alegerea. Alteori ei aleg să participe la discuţiile unui grup sau se ataşează unor grupuri online fără a putea să explice alegerea. Unii joacă roluri întocmai ca actorii pe scena şi mărturisesc că se transpun foarte usor în pielea personajelor alese. Unii dintre ei sunt conştienţi de alegerea pe care o fac, sunt mulţi alţii care nu o pot explica. De prea multe ori s-a dovedit că este o iluzie ideea că totul se poate controla.

Jucăm propriile roluri

Diferite canale de comunicare exprimă diferite aspecte ale identităţii noastre. Ne exprimăm identitatea prin hainele pe care le purtăm, prin limbajul mimico-gestual, prin profesia aleasă şi hobby-uri. La fel şi în mediul virtual oamenii îşi aleg un canal anume prin care să-şi exprime identitatea. Există o varietate de opţiuni, fiecare pentru aspecte specifice ale identităţii noastre. Unii preferă comunicarea sincronă ca chatul/messengerul de exemplu, care reflectă spontaneitatea şi sentimentul prezentului. Alţii preferă comunicarea asincronă pentru mai mult timp de reflexie, ca de exemplu email-ul şi mesajele offline. Sunt alte persoane cărora le place să arate mai mult decât să primească; asta prin folosirea camerei web şi crearea paginilor web, blogurilor. Media aleasă poate fi în corelaţie cu gradul de integrare şi disociere şi, prin extindere, gradul în care o persoană prezintă un self imaginar sau real.
Sinceritatea este o parte inevitabilă a interacţiunii sociale. În comunicarea faţă în faţă, breşele sincerităţii sunt mai puţin problematice ca în comunicarea online. Interlocutorii în comunicarea faţă în faţă sunt izbiţi mai întâi de culoarea părului, faţă sau de tonul vocii şi mai puţin de congruenţa sau consistenţa comunicării. Sinceritatea poate fi văzută ca având două potenţiale şi contradictorii finalităţi: sinceritatea exprimării sinelui şi cea a prezentării sinelui. O persoană este mai sinceră cu cât libertatea de a acţiona este mai mare. De exemplu, o persoană este cu atât mai liberă să acţioneze cu cât nu sunt consecinţe legate de aceste acte. Astfel, libertatea de a acţiona este redusă de dezvăluirea identităţii. De exemplu, odată dezvăluită identitatea unui filantropist, el va primi cereri pentru alte fapte caritabile.
Pe de altă parte, când indivizii se prezintă altora, măresc probabilitatea ca faptele lor să aibă consecinţe în formarea opiniei celorlalţi despre ei. Cu cât persoană este mai sinceră în prezentarea de sine, cu atât sunt mai aproape de a crede că consecinţele faptelor lor nu mai sunt o posibilitate, ci o probabilitate. Aceasta conduce la fapte care să minimalizeze probabilitatea de a crea valenţe negative ale percepţiei identităţii.

Psihoterapeut

Mariana Ursu-Balaci 

Cercul vicios al victimizarii

Psihologie, Psihoterapie

shutterstock_55159312

Ne confruntam zilnic cu diferite probleme existentiale, cu suferinta, revolta, incertitudine, dezamagiri, tradare, gelozie etc. Acestea si multe altele  pot declansa in noi deprimarea, nemultumirea de sine. Atitudinea inseamna asumarea responsabilitatilor, opusul reprezinta victimizarea.

In mai multe culturi religioase apare ideea de tap ispasitor. Tapul ispasitor era incarcat cu toate problemele comunitatii si alungat apoi din cetate, in cadrul sarbatorii din “Ziua Ispasirii”, pentru a muri in pustietate.

Marele Preot sau Arhiereul Legii Vechi isi punea mainile peste el si marturisea asupra lui toate pacatele poporului.

De multe ori este greu sa recunoastem ca gresim, ca deciziile pe care le luam nu sunt constructive pentru noi si consecintele par mai usor de suportat atunci cand gasim un tap ispasitor – omul acela egoist, insensibil… vinovatul. Postura de victima este mai convenabila.

Cine sunt „victimele”

Victima, victimizare… concepte care desemneaza plasarea vinovatiei pentru actiune sau inactiune  asupra celorlalti, blamarea celorlalti pentru propria nefericire.

Printre semenii nostri se intalnesc si oameni care nu doresc experiente sau schimbare, care cauta doar mangaiere, alinare sufleteasca, astfel incat sa poata continua sa pozeze in postura  de  victima. Unele “victime” perpetueaza in mod inconstient si fidel obiceiurile parintilor, bunicilor lor.

Exista si persoane care realizeaza ca nu le este bine si cauta sa schimbe ceva. Unele rationalizeaza si descopera ce este disfunctional si actioneaza singure, adaptandu-si comportamentele la situatiile date.

Altele identifica problema, constata ca nu se descurca singure si apeleaza la ajutorul unui specialist, ori nu constientizeaza niciodata situatia, sau daca o constientizeaza culeg beneficiile statutului de victima si nu schimba nimic, pentru ca aceasta postura le ofera anumite beneficii.

Putem sa le numim victime profesionale. Victima profesionala este o victima a lumii – ceilalti imi fac rau si eu nu pot sa fac nimic pentru mine… Ii invinovatesc pe toti si pe toate pentru insuccesele lor.

Aduc multa suferinta si drama in propria viata, dar si a celor din jur, joaca teatru si, mai mult, nu isi dau seama ca ii indeparteaza pe ceilalti de langa ei, cei care cauta sa descopere partea pozitiva in orice situatie.

”Victimele” devin experti in manipularea semenilor lor, cautand sa le declanseze acestora   sentimente de vina. Sunt multi cei care isi fabrica povesti pline de incarcatura emotionala, dramatism pentru a beneficia de mila, recompense emotionale sau materiale.

Se asteapta sa beneficieze de comportamente si tratamente speciale, de ”privilegii”, intotdeauna au la indemana un tap ispasitor, iar uneori ii pot agresa chiar si pe cei care  vor sa le vina in ajutor, nedreptatindu-i, dar si pe ei insisi.

In unele cazuri se declanseaza o tulburare emotionala, cand starile mentale negative au rolul de a atrage atentia celorlalti, conturandu-se dependenta de atentie insotita de  ganduri de dezprobare fata de propria persoana. Poate aparea boala, mintindu-se mult pe sine, „victimele” devin reale experte in scuze sau alibiuri, pregatite dinainte.

Cum se iese din cercul vicios

Totul depinde de modul in care actioneaza fiecare: descatusarea sau prizonieratul in propria inchisoare, cautand in continuare un tap ispasitor.

Daca se alege postura de victima, inseamna ca se  renunta la dorinta de imbunatatire a vietii.Responsabilizand pe altcineva, aruncand  vina pe forte din exterior, se anuleaza sansa de a schimba situatia in bine.

Pentru depasirea experientei negative trebuie sa ne asumam partea de responsabilitate, invatand din greseli, corectandu-le si constientizandu-le.

Nu poate actiona nimeni in locul nostru, alegerile le facem noi. Putem sa alegem fericirea, starea de bine, in locul supararii.

Putem sa  alegem sa fim furiosi, si nu e nimic in neregula cu furia. Furia este o emotie puternica, de ce nu un precursor al motivatiei. Daca in loc de Ea, El, Ei,  folosim Eu, vom iesi din ciclurile victimizarii mai puternici ca oricand.

Autor: psiholog clinician, psihoterapeut Mariana Ursu-Balaci, www.psihologfocsani.ro

Publicat in: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cercul-vicios-al-victimizarii-2142180

Marele Om și Smartphone-ul

Copii, Psihologie, Psihoterapie

      Astăzi, mergând spre casa m-am amintit ca ar fi timpul sa fac evaluarea anuală a stării de sănătate (  🙂 un fel de verificare tehnica, cum spune un amic), și ca orice bun plătitor de C.AS.S. m-am îndreptat spre cabinetul medicului de familie. Intru.  Puhoi de lume, ca de obicei în anticameră. Mă așez  pe un scaun și-mi aștept rândul cuminte. Îmi închid telefonul, că de, nu-i cuviincios să ți se audă zgomote prin buzunare sau geantă în timpul consultației.

      Se deschide ușa larg. Întorc capul și nu văd nimic vreo câteva secunde, îmi plec ochii și-l văd:  „Marele Om”.  În spatele lui  escorta: mama și buni.  O nagâță de băiat, frumos foc, cu ochii ca două  mărgele, si cu niște carlionti de ziceai ca tocmai a iesit de la o repriza de „permanent” . Buni s-a asezat ostenita pe primul scaun iesit în cale. Grijulie i-a luat fesul din cap i-a bagat degetele pe sub hanorac la ceafă să vada daca e transpirat. Nu era, ne-a și spus, zâmbind, încântată. ”Hai la buni în brate, hai”. Însă Praslea era ocupat.  Tocmai  își bagase in gura trei sferturi dintr-un pumn si-l sugea de zor. Buni stânjenită,  se uita către noi și spuse: ii ies dinții și toata ziua face așa. Noi zambim cu subînteles si dăm din cap intelegatori…  Se aseaza și mami, pe un scaun lânga buni. Îsi ia puiul în brate si cand una, când alta ii scot mainile din gura, ca nu-i frumos, se uita lumea la el! Puiul nu se lasa cu una cu doua, înfașcă mana bunicii si începe s-o mozoleasca. Tzoc, tzoc,! Buni zambeste si dintr-odata spune ”au”! Văd urme de incisivi pe mana ei.

      „S-a plictisit” spune mami, „ma duc sa il plimb un pic”. Iese pe hol . Se intorc dupa cateva minute si se reia tabloul de înaintea plimbării.

      Obosit de atâta mozoleala Prâslea îsi ia avânt și mai să vină în nas din bratele mamei…jos.  Of!  Noi zambim, dar mama nu mai stie ce sa faca. O văd  căutându-se prin geanta si ce sa vezi? Face o vraja! Abracadabra – apare o frumusete de smartphone galben. Copilul il vede si  dintr-odata fascinat de mica cutie, începe sa se agite, semn clar ca mami mai făcuse vraja asta și înainte. Întinde mana si primeste cutia magica. „A” spune copilul  si cutia ii raspunde AAA, si A si iarasi AAA … Chicoteala generala, uimire placuta în anticamera cabinetului doamnei doctor.  

    ”Vai cat e de destept”!! Cati ani are intreaba un domn? 1 an si 4 luni, raspunde buni mandra. Toata lumea se uita uimita la botul de om care reusea sa scoata atatea sunete dintr-o cutie, la care multi dintre noi s-ar uita ca mâța la calendar.  Băiatul  butona cu îndemanare, isi plimba degetele pe ecran, regla  volumul, pornea, inchidea cutia, ce mai, mare expert, un adevarat profesionist (cutia facea minuni, îl liniștise). Avea o gramada de treabă, nu mai avea chef de plimbare. Ma intreb cate ore de lucru avea pana varsta asta?  Un AS!  Genial, face pensa perfect, arata cu degetul…! Mareste si micșoreaza imaginile cu mare precizie, pocneste ecranul exact in moalele capului, exact acolo unde stie ca poate primi ca răspuns un sunet, ori o imagine haioasă.

”E așa de cuminte”, spune mândră buni, ”nici nu simte că-l are”. Mă ia valul (mi-am pus lacăt la gură), dar imaginatia  o ia la vale –  la cinci ani oare ce face, programare computerizată, conduce masina??  precoce copil! …

Am lipici la copii, știu asta! Probabil i-am zambit dulce, pentru ca m-am trezit cu el în  brate. Imi place. Dar îi simt pamaparsul și mă trezesc din visare. E copil, un suflețel mic, neajutorat …

Dexteritatea aceasta,  oare câte ore de singuratate a presupus, câte ore de liniște și-au cumparat parinții săi cu telefonul? Dar cu televizorul?

Mi-a tremurat sufletul, îmi tremură încă …  sunt eu mai cârcotașă?

Psiholog,

Ursu-Balaci Mariana

Graphic1

Relaţia părinte-copil

Comunicare, Copii, Psihologie, Psihoterapie

”Copilului i-aş da aripi, 

          dar i-aş permite

                     să înveţe singur să zboare.”

                         Gabriel Garcia Marquez

 

Fiecare părinte este minunat.

Fiecare mamă şi fiecare tată este, adâncul fiinţei sale, un părinte desăvârşit.

Din nefericire, această extraordinară înzestrare naturală nu iese la iveală de foarte multe ori. Sunt mulţi părinţi care nu au fie îndrăzneala, fie priceperea de a li se arăta copiilor aşa cum sunt ei cu adevărat.

Unii sunt timizi şi se blochează în ,,Ce va zice lumea”?

Alţii sunt stângaci, nu ştiu cum să se poarte, astfel încât să nu pară vulnerabili şi lipsiţi de autoritate şi atunci se închid în sine şi se distanţează de proprii copii.

Iar alţii pur şi simplu aplică în mod automat regulile pe care le-au văzut aplicate de proprii părinţi şi bunici, iar mai târziu de educatori şi profesori.

Fiecare dintre noi suntem, în fond, rezultatul… unor părinţi, al unei anumite educaţii, al unui anumit mediu social şi cultural.

Dacă sunteţi părinţi şi vă simţiţi nemulţumiţi de voi, de copii voştri, de relaţiile de care există între voi şi fiii ori fiicele voastre, încercaţi să vă puneţi problema unei schimbări de optică. Încercaţi să priviţi lumea, pe voi, pe copiii voştri, altfel decât până acum. Dacă, aplicând anumite concepte, idei, modele, aţi ajuns într-un punct în care constataţi că sunteţi nefericiţi, nemulţumiţi, neîmpăcaţi, faceţi o schimbare .

Abordând lucrurile cu totul altfel, veţi vedea că viaţa voastră şi a copiilor voştri devine mai bună. Voi deveniţi mai buni şi mai fericiţi, copiii voştri devin mai buni şi mai fericiţi, iar între voi şi copiii voştri se instalează ceea ce trebuie de fapt să existe între părinţi şi copii: iubirea şi pacea.

Este foarte confortabil şi pentru părinte şi pentru copil să ştie – fiecare în parte – că, atunci când copilul are ceva de spus, orice, el va veni la părintele său şi îi va spune ce are pe suflet, fără a-i fi teamă sau ruşine. Este foarte bine – pentru părinte şi pentru copil – să poată vorbi despre orice, să ştie – să ştie – şi părintele şi copilul – că, indiferent de ce se întâmplă, mama şi tata îl vor înţelege pe copil, nu vor ţipa la el, nu vor face crize de nervi, nu-l vor ameninţa, nu-l vor bate,  nu-l vor da afară din casă – şi nu vor rupe relaţia părinte-copil pentru totdeauna.

 Graphic2

(După Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, Eu te omor)

Explorează, Învață, Dezvoltă, Simte! Simte ceea ce ești!

Comunicare, Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

O picătură de rouă se prelinge timidă pe o funză și  ajunge într-un pârâiaș de munte. Acesta se varsă într-un râu, râul în fluviu, fluviul în mare, marea comunică cu oceanul.  Ce s-a întâmplat cu picătura? Se poate crede ca ea s-a pierdut, că și-a pierdut identitatea. Depinde din ce perspectivă privești lucrurile. De pildă ai putea crede ca picătura a devenit vastă, oceanică.  Dacă ne gândim la noi, începem procesul dezvoltării începând din prima secunda de la naștere, când suntem obligați,  să învațăm să respirăm, ne reglăm și adaptăm temperatura la mediul extrauterin, învătăm să ne hrănim, ne adaptăm la zgomote, atingeri…  Procesul învățării și al dezvoltării este continuu. Nu poți ajunge într-un punct și să spui:  Destul, Ajunge! Totdeauna este loc pentru mai mult, totdeauna există un ”Next”  și  posibilitatea continuă de dezvoltare.

Să facem un exercițiu de imaginație: cum ar fi să găndești că tu esti picătura de care vorbeam înainte, că deși traseul tău nu a fost unul ușor ai devenit unul cu  oceanul? Gândeste-te că ești uriaș, ai devenit uriaș. Fii conștient de ceea ce ești. Cum te simți? Așa-i că încerci un sentiment plăcut? Nu-ți pune limite: Explorează, Învață, Dezvoltă, Simte! Simte ceea ce ești!

În primul rând învață să-ți simți corpul, fii conștient de el, evită să acționezi mecanic,  ca un lunatic și fii atent la fiecare mișcare pe care o faci atunci când tai o ceapă, când șofezi, când urci muntele, când te joci la calculator etc. Ascultă-ți corpul! Apoi fii atent la ce și cum gândești, la proiecții, imaginație. Ascultă-ți mintea! Apoi studiază-ți emoțiile. Fii atent la sentimentele și stările tale, căci totul trece prin inimă, acolo este unde centrul ființei tale. Și odată ce esti conștient de asta totul începe să se cearnă, totul capătă un alt contur:  binele câștigă teren în fața răului, crește iubirea, ura dispare, tristețea dispare, iar  compasiune crește, generozitatea crește, aviditatea dispare.

Ești în centrul ființei tale, pentru că ai învățat să-ți accesezi inima, simți, ești liber… Devii  conștient că ești valoros, că esti magic, cu cât sapi mai adanc în tine constați că iți place ceea ce descoperi. Continuă,  prima dată e mai greu, restul … vine de la sine.

Psihoterapeut,

Ursu-Balaci Mariana

1964641_518044664983613_1584718077_n

Adolescenţa şi problemele ei – Să dăm dovadă de înţelegere faţă de copiii noştri!

Comunicare, Depresie, Psihologie, Psihoterapie

 Psihologul Mariana Ursu-Balaci
Psihologul Mariana Ursu-Balaci

Nu mai comunică, e cu capul în nori, visează cu ochii deschişi, i se pare că este grasă, că arată oribil, poate mirosi a alcool, are rezultate slabe la învăţătură, nu se mai întâlneşte cu prietenii, stă în faţa calculatorului aproape tot timpul, e pus/ă pe harţă şi este arţăgoas/ă, nu mai ştim cum să procedăm, pentru că nu ne mai înţelegem cu ea.

Acestea sunt câteva dintre cauzele care provoacă neliniştea părinţilor, care de multe ori nu îşi mai recunosc copiii ajunşi la perioada adolescenţei. Modificările comportamentale, alături de transformările fizice şi de personalitate fac din copilul de odinioară o amintire, aceste schimbări ocupând un loc fruntaş în preocupările părinţilor.
De fapt, perioada adolescenţei aduce cu sine transformări majore atât pe plan biologic şi psihologic, cât şi pe plan social. Este perioada marilor schimbări, a marilor speranţe, a senzaţiei că totul este posibil pentru ei.
Dacă vorbim din punct de vedere biologic se constată că în această perioadă secreţia hormonală este mai ridicată decât în alte perioade ale vieţii. Aceasta declanşează puseul de creştere precum şi transformările de ordin sexual. Este o perioadă în care adolescentul se confruntă atât cu tensiuni interne (datorită schimbărilor trebuie să înveţe să îşi accepte corpul, să înţeleagă modul în care gândeşte, sentimentele şi nu în ultimul rând sexualitatea)  cât şi externe, când apar conflicte în mediul familial, dar şi în mediul social. Este perioada în care corpul se metamorfozează (la fel ca în primii doi ani de viaţă). Apare pilozitatea, corpul câştigă câteva kilograme, centrimetri în plus, etc. La fete cresc sânii şi se lătesc şoldurile, apare prima menstruaţie. Băieţilor li se modifică vocea şi trăsăturile vocii, se dezvoltă musculatura, se lăţesc umerii. Continue reading

Avem de ales

Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

     Noi, oamenii avem capacitatea de a ne crea propria realitate, in orice moment. Avem posibilitatea de a ne crea zi de zi, propriile „miracole personale.” Trairile si sentimentele ne ajuta sa ne cream realitatea interioara, propria realitate, aceasta transpunandu-se in experiente exterioare, in modul in care alegem sa percepem realitatea exterioara. DSC09334

   Senzatiile sunt date de interactiunile cu mediul, in timp ce perceptiile reprezinta maniera in care fiecare individ decodifica acele informatii si le transforma in emotii.        Sentimentele sunt expresia gandurilor, iar gandurile propria perceptie a realitatii. Harta nu este teritoriul, este reprezentarea in maniera  personala a teritoriului, in functie de  credintele, valorile, experientele, concluziile, de reprezentarile mentale interne legate de modul in care vedem noi lumea exterioara.

    De obicei, atunci cand ne confruntam cu situatii noi cautam in experientele anterioare, interioare si nu in experiente din mediul exterior.

               De fapt, avem de ales. Continue reading

Emotiile un factor important in afectiunile dermatologice

Psihologie, Psihoterapie

Fotografie0026 De obicei ne gandim la piele ca la stratul protector care ne protejeaza organele sensibile ale corpului. Trebuie sa realizam ca ea insasi este un organ, de fapt cel mai mare  si mai sensibil organ al corpului nostru.

Epiderma, stratul superior ai pielii se reinoieste  in permanenta. Derma, urmatorul stat este alcatuita in mare parte din tesut conjunctiv, iar tesutul subcutanat  stocheaza grasimea pentru a asigura termoizolatie si energie. Glandele sudoripare, reprezinta una din caile prin care organismul scapa de reziduri, apa si saruri.

Pielea are rol complex in intregul proces biologic al vietii. Cu ajutorul soarelui, luminii solare ca ea transforma  colersterolul in vitamina D, atat de importanta in intarirea oaselor si activeaza celulele sistemului imunitar.

Pielea mentine mediul propice pentru functionarea in conditii optime a celorlale organe, un mediu protejat unde teperatura nu trebuie sa se abata  prea mult de la 37 °C. Ea trebuie sa se adapteze  in permanenta la mediul extern; in conditii de frig vasele se contracta pentru a memtine caldura  corpului, iar atunci cand temperatura creste, glandele sudoripare secreta lichide si prin evaporarea lor temperatura interioara este impiedicata sa cresca.

Este bogata in terminatii  nervoase care asigura legatura cu creierul. Sa luam un exemplu banal: atunci cand atingem cu mana un obiect ascutit sau fierbinte, mesajele senzorilor de pe piele transmit impulsuri creierului care actioneaza inmediat, retragand mana pentru a o proteja.

Pielea este foarte sensibila la emotii. Devine umeda sau palida cand ne temem, cand suntem stanjeniti sau sfiosi se imbujoreaza, straluceste cand suntem fericiti. Toate starile emotionale pe care le traversam provoaca schimbari la nivelul pielii. Inca din timpurile lui Hipocrate se stia  ca intre minte si corp exista  legatura si ca acesta din urma reactioneaza la emotie. Corpul poate fi expus la boli diferite (de la o banala raceala sau infectie,  la  un atac de cord), datorita unor evenimente stresata aparute la un moment dat in viata, ceea ce ne conduce la ideea ca exista lagatura intre un corp chinuit si o minte tulburata. Fotografie0082

Starile afective intense, convingerile, ori gandurile pot vindeca sau imbolnavi. Referitor la acest aspect R. W. Bartop afirma intr-un studiu publicat in  The Lancet (1997), ca  in urma monitorizarii sotilor unor femei care au decedat din cauza cancerului, acestia au prezentat o slabire accentuata a sistemului imunitar.

Pielea reprezinta interfata, scutul de protectie cu mediul extern, atat din punct de vedere fizic, cat si psihic. Intre aceasta si sistemul nervos exista o legatura stransa, si de aceea nu ar trebui sa ne surprinda ca dupa o suparare sau dupa o emotie puternica  ne trezim ca ne-a aparut ceva pe piele, iritatii, urticarii …  Interactionam, atingem si suntem atinsi prin piele. Tot asa experimentam durerea si placerea, primim si oferim dragostea, este granita cu lumea exterioara. Este fateta pe care o prezentam lumii, teritoriul nostru privat. Pielea este in aceeasi masura organ fizic, cat si emotional, iar problemele emotionale pot determina multe suferinte dermatologice.

Si nu emotiile provoaca cele mai mari probeleme, ci eforturile noastre de a ne proteja de ele, faptul ca ne inabusim durerea si nu ne dam voie sa ne simtim sentimentele. Acestea ne cresc predispozitia de a dezvolta simptome fizice, inclusiv boli dermatologice. Ne putem respinge furia, care aproape ne-a invadat viata, nevoile sexuale (fiindca societatea ne-a invatat ca trebuie sa le reprimam), goliciunea ramasa din cauza faptului ca parintii n-au stiut sa ne arate dragostea, dar nu le putem spulbera si astfel, ele, sentimentele  gasesc calea spre exterior de multe ori prin piele. Emotiile pe care le-am ascuns de atatea ori, pentru a ne proteja de durere sunt exprimate prin piele. Pielea are viata ei emotionala. Ea urla de durere pentru noi, ne pedepseste pentru fapte reale sau imaginare, isi aminteste evenimentele traumatizante. Ea nu are in arsenal cuvinte, insa  se poate exprima printr-o explozie furioasa de psoriazis, zona zoster sau eczema, ori urticarii sau veruci sau orice altceva. Toate problemele pielii au o cauza emotionala.

Psihoterapeut,

Ursu-Balaci Mariana

 

Cuibul gol, un sindrom?

Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

paianjenM-am intrebat deseori cum resimt parintii separarea copiilor de ei, ce simt atunci cand copiii lor pleaca de acasa.  Multi dintre ei se simt deseori vaduviti si tristi.  Apar probleme legate de somn, isi pierd cheful de viata, apetitul. Le lipseste ceva si nu gasesc cu ce sa umple golul lasat de plecarea (declaratia de independenta) copiilor lor. Pentru asta au luptat toata viata, insa atunci cand puisorii isi iau zborul este greu de umplut golul. Se simt confuzi, bulversati, mai ales atunci cand prin minte le trec imagini care le amintesc cat de dificile au fost momentele din timpul adolescentei ( si nu numai), cata energie au consumat cautand sa-i mentina „in limitele normalului impus de societate de cele mai multe ori”, atunci cand credeau ca vor simti o mare usurare cand copiii lor vor pleca in sfarsit de acasa si-si vor lua in mainile lor propriile vieti.

Unii cercetatori cred ca relatiile tensionante din timpul adolescentei dintre parinti si copii reprezinta de fapt un ajutor dat ambelor parti de natura, pentru ca trecerea de la legaturile foarte puternice din timpul copilariei la independenta din perioada tanarului adult sa fie mult mai usor de traversat. Totusi , nu-i chiar atat de simplu, pentru ca oricate tensiuni si animozitati ar fi presupus aceasta perioada, „ruperea” este apasatoare pentru fiecare parte, pentru ca legatura este extrem de puternica. In general cel mai mult sufera parintii. Ei pot dezvolta cu usurinta o depresie, chiar daca au o cariera de succes si o casnicie fara cusur. Imi trece prin minte acum imaginea unei doamne, dupa ce baiatul (unicul) sau a plecat la facultate, si nu orice facultate, ci  cea care reprezenta continuarea in viitor a activitatii ei de o viata, perpetuarea pasiunii ei. A dezvoltat stari depresive. Se simtea trista, parasita, plangea cu usurinta, devenise irascibila, insomniile luasera locul noptilor linistite, cu somn odihnitor, chiar daca avea alaturi un sot iubitor si atent si o activitate care ii conferea multe satisfactii profesionale.

Pe de alta parte exista si copii care suporta mai greu separarea de parinti, sunt cei care nu au luat primele lectii de zbor.

Misiunea noastra, a parintilor este aceea de a ne creste copiii, astfel incat atunci cand vine vremea sa-si ia zborul spre independenta sa fie cat mai siguri de ei. Trebuie sa-i investim cu incredere si sa fim siguri ca se vor descurca. Ei au nevoie de incurajarile noastre. Si ceea ce este sigur intotdeauna vor simti nevoia sa se intoarca la cuibul din care au invatat sa zboare pentru prima data. Si de cele mai multe ori castigam, pentru ca ei nu se intorc singuri la noi.

Psihoterapeut,

Ursu-Balaci Mariana