Cu timpul învătam …

Dezvoltare personala, Psihologie

Cu timpul, fiecare învățăm diferenta subtila între a sustine mâna cuiva și a încătușa un suflet, învatăm ca dragostea nu inseamna a te culca  cu cineva si o relatie nu inseamnă siguranta. Fiecare realizeaza in timp, ca săruturile nu sunt contracte, ca darurile nu sunt promisiuni și învățăm sa acceptăm eșecurile cu capul sus si ochii larg deschisi.

Ne construim astfel  propriul drum pornind de astazi, pentru ca terenul zilei de maine este mult prea nesigur pentru ne a face planuri … iar planurile viitoare ajung să se reducă poate la jumatate sau chiar la mai putin.

Si dupa o vreme, fiecare invata ca și caldura suavă a soarelui, în exces, arde. Că este indicat sa-ti plantezi propria gradină și să iti decorezi propriul suflet dupa pricipiile tale, în loc să astepti ca cineva sa iti aduca flori sau laude.

Și fiecare invatam ca putem sa suporta, că suntem intr-adevar puternici, ca valorăm, ca suntem unici și ca în fiecare zi … e o noua șansă să învătăm.

Cu timpul învătăm că a fi cu cineva care  oferă un viitor bun înseamnă, ca mai devreme sau mai tarziu vom dori să ne intorcem in trecut să reparam cine știe ce greșeala .

Cu timpul, întelegem că doar cine este în stare să ne iubeasca cu tot cu defecte, fără să își dorească să ne schimbe, poate să ne aducă toata fericirea de care avem nevoie.

Cu timpul, ne dăm seama ca dacă  suntem  alături de acea persoana doar pentru a nu fi singuri, există posibilitatea să ajungem să nu ne mai dorim să o  mai vedem.

Realizăm, cu timpul, că prietenii adevarați valorează mai mult, decât orice cantitate de bani.

Cu timpul, întelegem că adevarații prieteni sunt putini la număr și că cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat de prietenii false.

Cu timpul învățăm că toate cuvintele spuse la mânie, pot continua să-i facă rău persoanei rănite toata viata.

Învățăm, poate, după un timp, că dacă am rănit foarte tare un prieten, niciodată relația cu el, nu va mai fi la fel.  

Vom invata in timp că toata lumea scuză, dar numai sufletele mari iarta. Vom realiza, poate că fiecare experienta traită cu o persoana este unica.

Cu timpul, ne vom da seama, poate, că cel care umilește și dispretuieste o fiinta umană, mai devreme sau mai tarziu, va suferi dublu aceleasi umilințe și dispretuiri.

Vom întelege și că a grăbi lucrurile sau a le forta va face ca in final sa nu se mai ridice la nivelul așteptărilor.

Realizăm în timp, că în realitate viitorul nu inseamna mai bine, ci momentul pe  care il trăiam, exact in acea clipa.

Cu timpul,  vom vedea ca dacă suntem fericiți cu cei care ne sunt alaturi ne va fi îngrozitor de dor de cei care ieri erau cu  noi și care acum au plecat.

Cu timpul, vom invata că a încerca sa iertăm sau a cere iertare, a spune ca iubim, a spune că ne e dor, a spune ca avem nevoie, a spune ca  vrem sa fim prietenul cuiva … în fata unui mormânt, cuvintele devin lipsite de sens.

Dar din pacate vom afla toate acestea … cu timpul, unii dintre noi se vor maturiza mai repede, altii mai târziu sau mult mai târziu … și poate că lucrurile, ceea ce simțim si ceea ce ne dorim ar trebui spuse la timp.

🙂IMG_20150404_153536

A doua șansă

Povesti cu Talc, Psihologie

Leonardo da Vinci a avut nevoie de șapte ani pentru picta Cina cea de taina. Ca modele pentru personaje a folosit oameni obisnuți. A cautat mai intâi un personaj care sa il intruchipeze pe Iuda, apostolul care l-a tradat pe Învatatorul său pentru treizeci de monede de argint.

Leonardo o cautat saptamani in sir o figura marcata de urme ale avaritiei, neecinstei, ipocriziei si crimei. Un chip care sa reflecte caracterul cuiva care ar fi in stare sa-si tradeze cel mai bun prieten. Dupa multe cautari si intamplari descurajante, Leonardo a gasit un om a carui imagine corespundea cerintelor sale. Acel om era la Roma  si fusese condamnat la moarte pentru pentru multe lucruri urate pe care le facuse.

Era un tanar cu tenul inchis, murdar, cu parul lung si dezordonat, era cel mai potrivit pentru rolul lui Iuda in pictura lui Leonardo. Printr-o permisie speciala, tanarul a fost transferat la Milano, unde se picta tabloul si timp de cateva luni a pozat pentru Da Vinci. Cand a terminat, de pictat, Leonardo a privit catre paznici si a spus:

– Gata, puteti lua prizonierul! insa baiatul a reusit sa se desprinda, a fugit la Leonardo si i-a spus:

–  Te rog, da-mi o șansă, într-adevăr m-am simtit ca Iuda pentru viata pe care am dus-o; nu mă plăti, doar redă-mi libertatea, ca să am șansa să schimb ceva și încă mai pot sa fac asta. Leonardo surprins de căința omului, a facut in asa fel încat acesta sa fie eliberat.

Timp de aproape sase ani, Da Vinci a continuat sa lucreze la opera sa de arta, căutand si alegând pe rând cate o persoana ale carui chip sa transmita trasăturile de personalitate ale celor doisprezece apostoli, lăsând pe ultimul plan definitivarea trasaturilor celui mai important personaj din capodopera, pe Isus.

A studiat cu atentie mulți tineri care îl puteau reprezenta pe Isus, cautand sa o figura care sa reflecte daruire, inocență, puritate, ceva neatins de urmele pacatului, un chip care să emane frumusete, lumină. Dupa saptamani de cautare asidua, a ales un tânăr în vârstă de 33 de ani și timp de șase luni, a lucrat la conturarea personajului principal al operei sale.

La final, s-a apropiat de tânăr să-l plăteasca. Acesta a refuzat banii și surâzând i-a spus:

– Nu ma mai recunosti?

Leonardo i-a raspuns:

– Nu te-am vazut in viata mea, primește, te rog acești bani.

– Cum aș putea sa primesc bani de la tine? Acum șase ani mi-ai acordat o șansă și eu am profitat de ea, omul rău pe care l-ai vazut atunci s-a transformat total, are o alta viață. Stii tu, binele si raul exista in aceeasi masura in noi. Tu mi-ai dat o sansă, iar eu am ales partea pe care sa o dezvolt mai mult in mine, iar dupa cum vezi alegerea este reflectata de chipul meu.

crucea

(repovestire dupa Humberto A. Agudelo C.)

Despre psihoterapie

Psihologie, Psihoterapie

Psihoterapia este o interventie psihologică în situatii de sanătate și boală.  De-a lungul timpului şi-a dovedit eficienta în tratamentul unor afecţiuni nevrotice şi psiho­somatice datorate stresului, unde se pot obţine adesea rezultate foarte bune, chiar si fără tratament medicamentos.

Misiunea demersului psihoterapeutic este acela de a ajuta pacientul să se elibereze de tensiune, anxietate, depresie sau alte trăiri afective care împiedică adaptarea sa optimală la mediu, stari, trăiri care îi per­turbă comportamentul şi au efecte negative asupra celor din jur, lezând cele mai importante acţiuni ale vieţii individului: activitatea profe­sională, relaţiile interpersonale, viaţa sexuală, imaginea de sine, autoaprecierea etc. Pornind de la particularitatile personalitatii fiecarui individ se utilizează metode şi acţiuni specifice, urmarindu-se investigarea şi  înţelegerea naturii tulburărilor pacientului cu scopul de a le corecta şi a elibera pe pacient de suferinţă.

Suferinţa psihică se poate manifesta sub forma unor sentimente, atitudini, stări, comportamente sau simptome care creează tulburări pacien­tului şi de care acesta doreşte să se elibereze. Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalităţii paci­entului, modificări care îl vor ajuta să realizeze o adaptare mai eficientă, la mediu. Deşi psihoterapia vizează în primul rând simptomele, dificultăţile, tulburările şi dezadaptările pacientului, ea nu trebuie redusă doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie să vizeze, pe cât posibil, restructurare de profunzime a personalităţii, precum şi o mai eficientă reglare şi autoreglare a stărilor psihice ale acestuia, să fie preventivă şi autoformativă, să urmărească evoluţia omu­lui, actualizarea disponibilităţilor sale latente şi a potenţialului său maximal, atât pe plan fizic cât şi spiritual.

Psihoterapia este o formă de tratament psihologic care se aplica în cazul unei game largi de tul­burări psihice, începând cu crizele existenţiale, tulburările din sfera personalităţii, nevrozele, afecţiunile psihosomatice, bolile organice cro­nice şi terminând cu susţinerea psihoterapeutică a unor pacienţi psihotici aflaţi în faze de remisiune, unde vine în completarea tratamen­tului psihiatric.

Multe  persoane cu succes profesional, familial, social care şi-au îndeplinit multe din obiectivele existenţei lor vin la psihoterapeut pentru că au impresia că nu au trăit la nivelul expectaţiilor lor şi nu şi-au dezvoltat potenţialul psihic la nivel maximal. De obicei, la aceste persoane, poate şi din cauză că pro­blemele nu sunt atât de grave, avantajele de pe urma psihoterapiei, sunt mai insemnate pentru ca aceasta îi ajută optimizeze procesele şi funcţiile psihice, să-şi dezvolte creativitatea şi să evo­lueze pe plan spiritual, aptitudinal etc.

Ceea ce este foarte important de ştiut este că nu există un model standard de normalitate şi că modalităţile de adaptare ale omului la mediu sunt foarte diverse. Ceea ce este eficient in cazul unui pacient, poate fi ineficient pentru altul. Scopul psihoterapiei nu este acela de a-l  face pe pacient să semene cu alţii, ci să-şi restructureze şi să-şi optimizeze propria configuraţie a per­sonalităţii, astfel încât să-şi poată rezolva pro­blemele într-un mod matur, realist, propriu.

Obiectivele acestea de multe ori  nu sunt ușor de atins, pentru ca de cele mai multe ori viziunea distorsionată despre lume şi imaginea de sine nereala a pacientului este expresia unor relaţii patologice din copilărie, relaţii întărite pe parcursul mai multor ani de experienţe de viaţă.  Dezadaptările la nivel profesional, familial sau social pentru a fi rezolvate presupun şi operarea unor schimbări în situaţia de viaţă a persoanei, pe lângă intervenţia psihoterapeutică.

Cu ajutorul psihoterapiei este explorată lumea inte­rioară a pacientului, punctele slabe si forte ale acestuia, simptomele, ca şi posibilităţile sale de vindecare, modul in care acesta se percepe, cum il vad ceilalti, modul de relaționare, capacitatea de adaptare.

Individul poate dobândi o nouă perspectivă asupra propriilor sale probleme, pune în acţiune noi modele de comportament, abordează situaţiile de viaţă dintr-o perspectivă ceva mai adaptată, altfel.

DSCF3101

Bibiliografie:

Irina Holdevici – Psihoterapia. Tratament fara medicamente

Ion Dafinoiu – Elemente de psihoterapie integrativa

Daniel David – psihologie clinica si psihoterapie

Atunci când taci

Dezvoltare personala, Psihologie

Si atunci când taci, spui ceva despre tine.

Atunci când nu spui un secret,  îți cunosc fidelitatea de prieten.

Atunci când nu-ti mentionezi propria durere, iti cunosc prorpia tarie.

Atunci când taci in fata unei dureri indepartate, îți cunosc neputința si repectul.

Atunci când taci in  fata injustitiei, își cucosc frica si complicitatea.

Atunci când taci în fata imposibilului, iti cunosc maturitatea si stapanirea de sine.

Atunci când taci in fata unei prostii oarecare, iti cunosc intelepciunea.

Atunci când taci in fata celor tari si puternici, iti cunosc teama si lasitatea.

Atunci când taci in fata a ceea ce ignori, iti cunosc prudenta.

Atunci când nu vorbesti despre meritele proprii, iti cunosc umilinta si grandoarea.

Linistea e timpul unde inteleptul mediteaza, inchisoarea de care fuge natangul și refugiul unde se ascund lasii.

Cultiva-ti propria viata!

George Eliot

lumina

Sinceritate versus disimulare în comunicarea din mediul virtual

Comunicare, Psihologie, Psihoterapie

http://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/1588809091-sinceritate-versus-disimulare-in-comunicarea-din-mediul-virtual.html

Oamenii tind să-şi creeze un alterego pentru a reuşi să fie mai bine acceptaţi în mediul online
Oamenii tind să-şi creeze un alterego pentru a reuşi să fie mai bine acceptaţi în mediul online

Unul dintre lucrurile pe care oamenii îl fac, când interacţionează unii cu alţii, este acela de a se prezenta pe ei înşişi. Oamenii ajung să dezvolte tehnici pentru aceasta din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, o persoană acceptabilă, pentru ceilalţi.

De multe ori, atunci când se încurcă, cand se simte jenat, înseamnă că persoana în cauză nu a reuşit să se prezinte în termenii general acceptaţi de societatea din care face parte. Cea mai mare parte a timpului oamenii folosesc măşti. O mască socială, o mască profesională, alta familială, etc.
Unii oameni sunt mai degrabă ei înşişi online decât offline. Normele sociale şi culturale dictează de multe ori ceea ce este şi ce nu este. Ele dictează ce fel de persoană trebuie să fie individul ca să fie plăcut altora. Zilnic avem de-a face cu măşti şi cu o politicoasă distanţă socială. De ce s-ar crede că sinele din lumea materială este mai autentic decât cel prezentat online?
Mulţi oameni se dezvăluie doar în mediul online. Unii găsesc mai autentice relaţiile online, atunci când găsesc persoana potrivită, decât relaţiile pe care le au offline. Anxietatea nereuşitei conform standardelor dispare în comunicarea online.

Cu mască sau fără mască

În conjuncturi diferite ale comunicării, oamenii dau pe faţă aspecte diferite ale personalităţii lor, ale identităţii lor. Dacă un individ îşi înlocuieşte agresivitatea din viaţa materială cu un comportament agresiv în spatiul virtual, asta înseamnă că ambele comportamente reflectă importante aspecte ale personalităţii lui, care ies la suprafaţă în condiţii diferite. Dacă altă persoană este timidă offline şi se exprimă îndrăzneţ în mediul online, nici una dintre prezentările ei nu este mai adevărată decât cealaltă. Ambele sunt dimensiuni a ceea ce este ea. Nu materialitatea hotărăşte ce este adevărat, pentru că am văzut că aproape nimeni nu este ceea ce vrea cu adevărat să fie în realitatea materială. Ceea ce este important este păstrarea unui echilibru între capacitatea de integrare a sinelui în societate şi disocierea lui, prezentarea lui fragmentată online.
În viaţa de toate zilele oamenii joacă numeroase roluri: copil, părinte, soţ, soţie, vecin, prieten, angajat, rudă, etc. Identitatea unei singure persoane are mai multe valenţe. Pe net nu trebuie să ne prezentăm la pachet, ca un tot, cum suntem, cum vorbim, cum gândim, simţim. Pe net se învaţă deconstruirea sinelui. Userii se prezintă divizat, pe pachete de conţinut şi dimensiuni variabile. A aduce împreună diferite componente ale identităţii offline şi a celei online într-un echilibru, într-un întreg armonios, poate fi un semn al sănătăţii mintale, ceea ce unii mai numesc şi „principiul integrării“.
Tot timpul oamenii descoperă lucruri despre ei înşişi pe care nu le conştientizaseră înainte. Aspecte zilnice cu care ne confruntăm, vise, fantezii, deseori ne arată părţi ascunse ale identităţii noastre. Dacă multe lucruri ar rămâne la nivel de vis sau fantezie, ar însemna că sunt ireale. Dacă se experimentează în spatiul virtual, nu devin ele mai reale şi mai adevărate decât credeam?
Cum alege să se prezinte cineva online nu este întotdeauna o alegere conştientă. De multe ori individul nu este conştient cum disociază părţi ale identităţii sale şi nici valenţele emoţionale pe care le ataşază fiecărui aspect în parte. Internauţii aleg un nickname sau un avatar doar pentru că li s-a părut a fi mai atrăgător şi nu îşi pot explica de multe ori alegerea. Alteori ei aleg să participe la discuţiile unui grup sau se ataşează unor grupuri online fără a putea să explice alegerea. Unii joacă roluri întocmai ca actorii pe scena şi mărturisesc că se transpun foarte usor în pielea personajelor alese. Unii dintre ei sunt conştienţi de alegerea pe care o fac, sunt mulţi alţii care nu o pot explica. De prea multe ori s-a dovedit că este o iluzie ideea că totul se poate controla.

Jucăm propriile roluri

Diferite canale de comunicare exprimă diferite aspecte ale identităţii noastre. Ne exprimăm identitatea prin hainele pe care le purtăm, prin limbajul mimico-gestual, prin profesia aleasă şi hobby-uri. La fel şi în mediul virtual oamenii îşi aleg un canal anume prin care să-şi exprime identitatea. Există o varietate de opţiuni, fiecare pentru aspecte specifice ale identităţii noastre. Unii preferă comunicarea sincronă ca chatul/messengerul de exemplu, care reflectă spontaneitatea şi sentimentul prezentului. Alţii preferă comunicarea asincronă pentru mai mult timp de reflexie, ca de exemplu email-ul şi mesajele offline. Sunt alte persoane cărora le place să arate mai mult decât să primească; asta prin folosirea camerei web şi crearea paginilor web, blogurilor. Media aleasă poate fi în corelaţie cu gradul de integrare şi disociere şi, prin extindere, gradul în care o persoană prezintă un self imaginar sau real.
Sinceritatea este o parte inevitabilă a interacţiunii sociale. În comunicarea faţă în faţă, breşele sincerităţii sunt mai puţin problematice ca în comunicarea online. Interlocutorii în comunicarea faţă în faţă sunt izbiţi mai întâi de culoarea părului, faţă sau de tonul vocii şi mai puţin de congruenţa sau consistenţa comunicării. Sinceritatea poate fi văzută ca având două potenţiale şi contradictorii finalităţi: sinceritatea exprimării sinelui şi cea a prezentării sinelui. O persoană este mai sinceră cu cât libertatea de a acţiona este mai mare. De exemplu, o persoană este cu atât mai liberă să acţioneze cu cât nu sunt consecinţe legate de aceste acte. Astfel, libertatea de a acţiona este redusă de dezvăluirea identităţii. De exemplu, odată dezvăluită identitatea unui filantropist, el va primi cereri pentru alte fapte caritabile.
Pe de altă parte, când indivizii se prezintă altora, măresc probabilitatea ca faptele lor să aibă consecinţe în formarea opiniei celorlalţi despre ei. Cu cât persoană este mai sinceră în prezentarea de sine, cu atât sunt mai aproape de a crede că consecinţele faptelor lor nu mai sunt o posibilitate, ci o probabilitate. Aceasta conduce la fapte care să minimalizeze probabilitatea de a crea valenţe negative ale percepţiei identităţii.

Psihoterapeut

Mariana Ursu-Balaci 

Relaţia părinte-copil

Comunicare, Copii, Psihologie, Psihoterapie

”Copilului i-aş da aripi, 

          dar i-aş permite

                     să înveţe singur să zboare.”

                         Gabriel Garcia Marquez

 

Fiecare părinte este minunat.

Fiecare mamă şi fiecare tată este, adâncul fiinţei sale, un părinte desăvârşit.

Din nefericire, această extraordinară înzestrare naturală nu iese la iveală de foarte multe ori. Sunt mulţi părinţi care nu au fie îndrăzneala, fie priceperea de a li se arăta copiilor aşa cum sunt ei cu adevărat.

Unii sunt timizi şi se blochează în ,,Ce va zice lumea”?

Alţii sunt stângaci, nu ştiu cum să se poarte, astfel încât să nu pară vulnerabili şi lipsiţi de autoritate şi atunci se închid în sine şi se distanţează de proprii copii.

Iar alţii pur şi simplu aplică în mod automat regulile pe care le-au văzut aplicate de proprii părinţi şi bunici, iar mai târziu de educatori şi profesori.

Fiecare dintre noi suntem, în fond, rezultatul… unor părinţi, al unei anumite educaţii, al unui anumit mediu social şi cultural.

Dacă sunteţi părinţi şi vă simţiţi nemulţumiţi de voi, de copii voştri, de relaţiile de care există între voi şi fiii ori fiicele voastre, încercaţi să vă puneţi problema unei schimbări de optică. Încercaţi să priviţi lumea, pe voi, pe copiii voştri, altfel decât până acum. Dacă, aplicând anumite concepte, idei, modele, aţi ajuns într-un punct în care constataţi că sunteţi nefericiţi, nemulţumiţi, neîmpăcaţi, faceţi o schimbare .

Abordând lucrurile cu totul altfel, veţi vedea că viaţa voastră şi a copiilor voştri devine mai bună. Voi deveniţi mai buni şi mai fericiţi, copiii voştri devin mai buni şi mai fericiţi, iar între voi şi copiii voştri se instalează ceea ce trebuie de fapt să existe între părinţi şi copii: iubirea şi pacea.

Este foarte confortabil şi pentru părinte şi pentru copil să ştie – fiecare în parte – că, atunci când copilul are ceva de spus, orice, el va veni la părintele său şi îi va spune ce are pe suflet, fără a-i fi teamă sau ruşine. Este foarte bine – pentru părinte şi pentru copil – să poată vorbi despre orice, să ştie – să ştie – şi părintele şi copilul – că, indiferent de ce se întâmplă, mama şi tata îl vor înţelege pe copil, nu vor ţipa la el, nu vor face crize de nervi, nu-l vor ameninţa, nu-l vor bate,  nu-l vor da afară din casă – şi nu vor rupe relaţia părinte-copil pentru totdeauna.

 Graphic2

(După Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, Eu te omor)

Avem de ales

Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

     Noi, oamenii avem capacitatea de a ne crea propria realitate, in orice moment. Avem posibilitatea de a ne crea zi de zi, propriile „miracole personale.” Trairile si sentimentele ne ajuta sa ne cream realitatea interioara, propria realitate, aceasta transpunandu-se in experiente exterioare, in modul in care alegem sa percepem realitatea exterioara. DSC09334

   Senzatiile sunt date de interactiunile cu mediul, in timp ce perceptiile reprezinta maniera in care fiecare individ decodifica acele informatii si le transforma in emotii.        Sentimentele sunt expresia gandurilor, iar gandurile propria perceptie a realitatii. Harta nu este teritoriul, este reprezentarea in maniera  personala a teritoriului, in functie de  credintele, valorile, experientele, concluziile, de reprezentarile mentale interne legate de modul in care vedem noi lumea exterioara.

    De obicei, atunci cand ne confruntam cu situatii noi cautam in experientele anterioare, interioare si nu in experiente din mediul exterior.

               De fapt, avem de ales. Continue reading