Cât de pregătit eşti să fii părinte?

Copii, Psihologie, Psihoterapie
Publicat de
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)
Meseria de părinte nu se învaţă în nicio şcoală (foto: www.starjunior.ro)

Înainte de toate – Întrebarea mea este cum ai ajuns părinte?

A fost o întâmplare ori ti-ai dorit să ai un copil? A fost un act asumat, o conjuctură de a-l prinde în laţ pe celălalt pentru a pune bazele unei căsnicii, ori expresia împlinirii maternale/paternale? Răspunsul la rugi sau impulsul momentului, cel căruia vrei să îi laşi averea, munca de o viaţă sau cel care trebuie sa-ţi aducă lingura de mâncare când eşti bătrân şi neputincios.

Ce reprezintă copilul pentru tine?

O realizare mare, o datorie faţă de societate, piatra atârnată de gâtul tău, sprijin, greşeală? Este cel pe care îl cunoşti mai mult, decât te cunoşti pe tine însuţi, cel despre care ştii că strănută înainte să o facă,  ori un omuleţ pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii ce preferinţe alimentare are sau cu ce-i place să se îmbrace sau nici măcar în ce clasă a trecut?

E iubire ori pedeapsă?

Tu ştii ce-ţi răspunzi în clipele de sinceritate, dacă ai timp de aşa ceva. De fapt, el e aici pur şi simplu şi nu are nici o responsabilitate, nici vină. E doar o fiinţă care are dreptul la viaţă, iar ca adult va avea dreptul să şi-o trăiască aşa cum va crede el de cuviinţă, nu după regulile tale, pentru că el e o altă persoană, cu propriile dorinţe şi aspiraţii. Şi nu s-a născut nici ca să ai la ce te ruga, nici ca să fie sacul tău de box ori cel căruia să-i arunci în faţă propriile frustrări sau neîmpliniri. Şi nici să realizeze tot ce n-ai reuşit tu.
Dar până creşte mare şi ajunge la vârsta adultă, tu esti responsabil de îngrijirea şi educarea lui. E ca atunci când ai plantat o sămânţă care încolţeşte şi pătrunde sfioasă în pământul care o acoperă, păşeşte timid deasupra lui şi hrănită corespunzător şi mângăiată de căldura soarelui, creste, creşte, tulpina ei se ridică puternică şi semeaţă, iar când ajunge la maturitate descoperi cât de frumos i se deschid bobocii, câtă emoţie şi bucurie împrăştie în jurul ei. Aceasta e planta care creşte liberă.
Dar dacă peste aceeaşi sămânţă ai pune un clopot, care i-ar limita inclusiv accesul la oxigen ce s-ar întâmpla? Ar creşte o plantă firavă, care s-ar frânge la cea mai mică adiere a vântului. Nu ar mai evolua în mod corespunzător, nu i-am putea vedea maximul potenţial de dezvoltare.

Aşa este şi în cazul copilului.

Când îi oferi atenţie, iubire, sprijin necondiţionat, ocrotire, grijă, el va fi precum planta care ne încântă atunci când o privim. Toate acestea îi conferă siguranţă şi îl ajută sa îşi învingă teama că-l vei părăsi, atunci când te duci la serviciu, spre exemplu. Tu şi celălalt părinte al său.

Pentru el atenţia e sinonimă cu iubirea şi poţi să-i acorzi atenţie în multe moduri. Fie că îl mângâi fară să fi făcut o faptă deosebită, fie că dai în mintea lui şi te faci că-i furi jucăriile ori pur şi simplu îl iei cu tine în bucătarie şi faceţi împreună cele mai trăznite forme de gogoşi ori vă pictaţi unul pe altul pe faţă cu cocă, frişcă sau acuarele.
Atunci când are atenţia ta el e fericit şi se simte iubit. Tu şi partenerul tău reprezentaţi universul pentru copilul vostru, el vă iubeşte necondiţionat. De aceea, atunci când vreţi să vă furişaţi pe uşa ce dă în holul grădiniţei el e înspăimântat, plânge şi parcă nu-i ajung lacrimile să plângă, ţipă de parcă nu-l acuzi, doar te-o determina să nu-l părăseşti.  Frica că te pierde, că-l abandonezi, aproape îi paralizează gândurile, voinţa.
Pe de altă parte, când nu-l valorizezi, când efectiv nu-l vezi, când nu-i încurajezi iniţiativele, îl critici şi uiţi să vezi lucrurile bune pe care le face, când îi ceri mai mult decât poate sau dimpotrivă, eşti hiperprotectiv nelăsându-l să se exprime (pentru că faci lucrurile în locul lui), să prindă curaj, să fie independent, îl condamni să se dezvolte precum sămânţa de sub clopot. Îl determini să nu aibă încredere în el, să fie anxios, să se izoleze de ceilalţi, să nu-şi poată susţine punctul de vedere.

Ai fost şi tu ca el?   

Ia o pauza şi fă un exerciţiu în timp! Daca ai fi în locul lui acum, cum ţi-ai dori să se poarte părinţii tăi cu tine? Ce ţi-a lipsit în copilărie, ce greşeli ale părinţilor ai promis că nu le vei face şi totuşi în mod inconştient parcă duci ştafeta mai departe?  Dar poate că aceste întrebări ar trebui să ţi le pui înainte de a te hotărâ dacă te prinde sau nu ”meseria de părinte”, care nu se învaţă în nicio şcoală, din niciun manual. Eşti sau nu pregătit să fii părinte? Poţi sau nu să-ţi asumi această responsabilitate imensă?
Mariana Ursu-Balaci, psiholog clinician

http://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/1588815199-cat-de-pregatit-esti-sa-fii-parinte-cum-sa-fii-un-parinte-bun.html

Marele Om și Smartphone-ul

Copii, Psihologie, Psihoterapie

      Astăzi, mergând spre casa m-am amintit ca ar fi timpul sa fac evaluarea anuală a stării de sănătate (  🙂 un fel de verificare tehnica, cum spune un amic), și ca orice bun plătitor de C.AS.S. m-am îndreptat spre cabinetul medicului de familie. Intru.  Puhoi de lume, ca de obicei în anticameră. Mă așez  pe un scaun și-mi aștept rândul cuminte. Îmi închid telefonul, că de, nu-i cuviincios să ți se audă zgomote prin buzunare sau geantă în timpul consultației.

      Se deschide ușa larg. Întorc capul și nu văd nimic vreo câteva secunde, îmi plec ochii și-l văd:  „Marele Om”.  În spatele lui  escorta: mama și buni.  O nagâță de băiat, frumos foc, cu ochii ca două  mărgele, si cu niște carlionti de ziceai ca tocmai a iesit de la o repriza de „permanent” . Buni s-a asezat ostenita pe primul scaun iesit în cale. Grijulie i-a luat fesul din cap i-a bagat degetele pe sub hanorac la ceafă să vada daca e transpirat. Nu era, ne-a și spus, zâmbind, încântată. ”Hai la buni în brate, hai”. Însă Praslea era ocupat.  Tocmai  își bagase in gura trei sferturi dintr-un pumn si-l sugea de zor. Buni stânjenită,  se uita către noi și spuse: ii ies dinții și toata ziua face așa. Noi zambim cu subînteles si dăm din cap intelegatori…  Se aseaza și mami, pe un scaun lânga buni. Îsi ia puiul în brate si cand una, când alta ii scot mainile din gura, ca nu-i frumos, se uita lumea la el! Puiul nu se lasa cu una cu doua, înfașcă mana bunicii si începe s-o mozoleasca. Tzoc, tzoc,! Buni zambeste si dintr-odata spune ”au”! Văd urme de incisivi pe mana ei.

      „S-a plictisit” spune mami, „ma duc sa il plimb un pic”. Iese pe hol . Se intorc dupa cateva minute si se reia tabloul de înaintea plimbării.

      Obosit de atâta mozoleala Prâslea îsi ia avânt și mai să vină în nas din bratele mamei…jos.  Of!  Noi zambim, dar mama nu mai stie ce sa faca. O văd  căutându-se prin geanta si ce sa vezi? Face o vraja! Abracadabra – apare o frumusete de smartphone galben. Copilul il vede si  dintr-odata fascinat de mica cutie, începe sa se agite, semn clar ca mami mai făcuse vraja asta și înainte. Întinde mana si primeste cutia magica. „A” spune copilul  si cutia ii raspunde AAA, si A si iarasi AAA … Chicoteala generala, uimire placuta în anticamera cabinetului doamnei doctor.  

    ”Vai cat e de destept”!! Cati ani are intreaba un domn? 1 an si 4 luni, raspunde buni mandra. Toata lumea se uita uimita la botul de om care reusea sa scoata atatea sunete dintr-o cutie, la care multi dintre noi s-ar uita ca mâța la calendar.  Băiatul  butona cu îndemanare, isi plimba degetele pe ecran, regla  volumul, pornea, inchidea cutia, ce mai, mare expert, un adevarat profesionist (cutia facea minuni, îl liniștise). Avea o gramada de treabă, nu mai avea chef de plimbare. Ma intreb cate ore de lucru avea pana varsta asta?  Un AS!  Genial, face pensa perfect, arata cu degetul…! Mareste si micșoreaza imaginile cu mare precizie, pocneste ecranul exact in moalele capului, exact acolo unde stie ca poate primi ca răspuns un sunet, ori o imagine haioasă.

”E așa de cuminte”, spune mândră buni, ”nici nu simte că-l are”. Mă ia valul (mi-am pus lacăt la gură), dar imaginatia  o ia la vale –  la cinci ani oare ce face, programare computerizată, conduce masina??  precoce copil! …

Am lipici la copii, știu asta! Probabil i-am zambit dulce, pentru ca m-am trezit cu el în  brate. Imi place. Dar îi simt pamaparsul și mă trezesc din visare. E copil, un suflețel mic, neajutorat …

Dexteritatea aceasta,  oare câte ore de singuratate a presupus, câte ore de liniște și-au cumparat parinții săi cu telefonul? Dar cu televizorul?

Mi-a tremurat sufletul, îmi tremură încă …  sunt eu mai cârcotașă?

Psiholog,

Ursu-Balaci Mariana

Graphic1

Adolescenţa şi problemele ei – Să dăm dovadă de înţelegere faţă de copiii noştri!

Comunicare, Depresie, Psihologie, Psihoterapie

 Psihologul Mariana Ursu-Balaci
Psihologul Mariana Ursu-Balaci

Nu mai comunică, e cu capul în nori, visează cu ochii deschişi, i se pare că este grasă, că arată oribil, poate mirosi a alcool, are rezultate slabe la învăţătură, nu se mai întâlneşte cu prietenii, stă în faţa calculatorului aproape tot timpul, e pus/ă pe harţă şi este arţăgoas/ă, nu mai ştim cum să procedăm, pentru că nu ne mai înţelegem cu ea.

Acestea sunt câteva dintre cauzele care provoacă neliniştea părinţilor, care de multe ori nu îşi mai recunosc copiii ajunşi la perioada adolescenţei. Modificările comportamentale, alături de transformările fizice şi de personalitate fac din copilul de odinioară o amintire, aceste schimbări ocupând un loc fruntaş în preocupările părinţilor.
De fapt, perioada adolescenţei aduce cu sine transformări majore atât pe plan biologic şi psihologic, cât şi pe plan social. Este perioada marilor schimbări, a marilor speranţe, a senzaţiei că totul este posibil pentru ei.
Dacă vorbim din punct de vedere biologic se constată că în această perioadă secreţia hormonală este mai ridicată decât în alte perioade ale vieţii. Aceasta declanşează puseul de creştere precum şi transformările de ordin sexual. Este o perioadă în care adolescentul se confruntă atât cu tensiuni interne (datorită schimbărilor trebuie să înveţe să îşi accepte corpul, să înţeleagă modul în care gândeşte, sentimentele şi nu în ultimul rând sexualitatea)  cât şi externe, când apar conflicte în mediul familial, dar şi în mediul social. Este perioada în care corpul se metamorfozează (la fel ca în primii doi ani de viaţă). Apare pilozitatea, corpul câştigă câteva kilograme, centrimetri în plus, etc. La fete cresc sânii şi se lătesc şoldurile, apare prima menstruaţie. Băieţilor li se modifică vocea şi trăsăturile vocii, se dezvoltă musculatura, se lăţesc umerii. Continue reading

Iubire vs. Gelozie

Psihologie

            Iubirea atrage dupa ea unicitatea in fata intregii lumi. Ne simtim nemuritori atunci cand suntem constienti ca suntem intelesi si iubiti in profunzime de catre celalalt. Simtim ca parca suntem nemuritori.

Este posibil sa apara teama sau gelozia ca acest moment ar putea lua sfarsit, ori ar fi putea impartit cu altcineva.

            Iubirea trebuie lasata sa zboare libera, pentru a o pastra. Modul cel mai important de a o face sa creasca este ca cei doi actori sa aiba acelasi scop: o iubire si mai mare.

            Iubirea este deosebit de frumoasa, insa are darul de a trezi tot timpul temeri. Omul care iubeste este mereu ingrijorat si atent ca nu cumva sa piarda comoara cea pretioasa, cu greu castigata.

Cum putem invinovati gelozia, daca ea este cea care pazeste comoara? Ea este cea care are grija sa nu se prapadeasca iubirea.

            Gelozia are grija de iubire si o parfumeaza intr-un mod aparte, chiar daca e o grija obisnuita, noi nu trebuie sa ne ferim de ea atata timp cat nu este necugetata, nesanatoasa sau daunatoare pentru relatie. Si aici putem descoperi o parte pozitiva a geloziei : ea este in realitate un sentiment infantil de posesiune si  totodata  ea este cea care ne da siguranta ca suntem iubiti.

           Ca si dragostea, gelozia ne ajuta sa evoluam ca indivizi. Partea interesanta a geloziei este ca se doreste a fi in centrul atentiei si da nastere sentimentelor de posesiune egoiste si exagerate, care zdruncina iubirea. Se pare ca toate acestea conduc spre ideea ca   o trauma suferita in copilarie provoaca astfel de manifestari. Care? Nu stim. Cu siguranta prin intermediul introspectiei ori cu ajutor de specialitate fiecare dintre noi poate afla, daca asta isi doreste.

          Si totusi gelozia da savoare iubirii. In limite normale ea chiar da un imbold  iubirii. Insa, in  tot ce facem nu trebuie sa uitam de cumpatare, pentru ca in acest caz cumpatarea Fotografie0362 poate conlucra impreuna cu alte abilitati  la  atingerea unui prag in care iubirea este de neuitat. Poate ca dragostea ar fi mai chinuitoare, daca cei doi protagonisti ar arata ca nu isi fac griji unul pentru celalalt.

„”Nu putem sa iubim pe cineva fara ca acest lucru sa ne faca sa-i iubim si pe multi altii.””   Erich Fromm

Psihoterapeut,

Ursu-Balaci Mariana

Iubire neconditionata

Dezvoltare personala, Povesti cu Talc

       Povestea urmatoare este narata de un soldat care s-a putut întoarce acasă după ce a luptat în război. Isi suna parintii din aeroport:

– Dragi parinti, mă întorc acasă, dar vreau să vă rog ceva: vreau sa vin cu un prieten care mi-ar plăcea să rămână alaturi de noi.

– Bineînţeles. Ne-ar face mare plăcere să-l cunoaştem.
– Trebuie să ştiţi ceva… el a fost rănit în război. A călcat pe o mină şi a pierdut un picior şi o mână. Nu are unde să meargă şi vreau să locuiască împreună cu noi.
– Îmi pare rău, să aud aşa ceva, spuse tatal. Sunt sigur ca vom  găsi un loc unde să poată locui.
– Nu, dragii mei,  eu vreau să stea la noi.
– Dragul nostru, i-a zis tatăl, nu ştii ce ne ceri. Cineva atât de limitat din punct de vedere fizic poate fi o povară pentru noi. Avem vieţile noastre de trăit şi nu putem accepta în familia noastră pe cineva aflat în această stare. Eu cred că ar trebui să te întorci acasă şi să uiţi de omul acesta. Va găsi el un mod de viaţă de unul singur.
În acel moment, tânărul a închis telefonul.
De atunci, părinţii nu au mai auzit de el. Câteva zile mai târziu au primit un telefon de la poliţia din San Francisco. Fiul lor murise pentru că a căzut de pe o clădire, aşa li s-a spus. Poliţia credea că era vorba de o sinucidere. Părinţii distruşi de veste, au zburat la San Francisco şi au fost duşi la morga oraşului pentru a-l identifica pe fiul lor. L-au recunoscut, dar spre disperarea lor, au descoperit ceva ce nu ştiau, fiul lor avea doar o mână şi un picior.
Părinţii din această povestire nu sunt diferiti de mulţi dintre noi. Gasim că este foarte simplu să-i iubim pe oamenii frumoşi pe dinafară sau pe cei simpatici şi nu ne plac cei care ne fac să simţim un anumit disconfort sau ne fac să ne simţim incomod. Preferăm să stăm departe de persoanele care nu sunt foarte prezentabile sau frumoase şi inteligente ca noi sau asa cum ne credem. Ne uitam la exterior, la aparente si nu cautam ceea ce-l reprezinta cu adevarat pe acel om, ce il face valoros.
Iubirea neconditionata inseamna ca cel/cea/cei ce spune ca te iubeste foarte mult sa te accepte asa cum esti, om cu defecte si calitati. Cel care te iubeste este cel care care totdeauna te va primi în sanul familiei sale, indiferent de stadiul de degradare fizică sau mentală în care esti. Poate ca ar trebui sa ne rugam să avem puterea să putem accepta pe fiecare aşa cum este şi să ne dorim să fim mai înţelegători cu persoanele care sunt altfel decât noi, pe care le vedem altfel decat ne vedem pe noi.

Fotografie0079

Cuibul gol, un sindrom?

Dezvoltare personala, Psihologie, Psihoterapie

paianjenM-am intrebat deseori cum resimt parintii separarea copiilor de ei, ce simt atunci cand copiii lor pleaca de acasa.  Multi dintre ei se simt deseori vaduviti si tristi.  Apar probleme legate de somn, isi pierd cheful de viata, apetitul. Le lipseste ceva si nu gasesc cu ce sa umple golul lasat de plecarea (declaratia de independenta) copiilor lor. Pentru asta au luptat toata viata, insa atunci cand puisorii isi iau zborul este greu de umplut golul. Se simt confuzi, bulversati, mai ales atunci cand prin minte le trec imagini care le amintesc cat de dificile au fost momentele din timpul adolescentei ( si nu numai), cata energie au consumat cautand sa-i mentina „in limitele normalului impus de societate de cele mai multe ori”, atunci cand credeau ca vor simti o mare usurare cand copiii lor vor pleca in sfarsit de acasa si-si vor lua in mainile lor propriile vieti.

Unii cercetatori cred ca relatiile tensionante din timpul adolescentei dintre parinti si copii reprezinta de fapt un ajutor dat ambelor parti de natura, pentru ca trecerea de la legaturile foarte puternice din timpul copilariei la independenta din perioada tanarului adult sa fie mult mai usor de traversat. Totusi , nu-i chiar atat de simplu, pentru ca oricate tensiuni si animozitati ar fi presupus aceasta perioada, „ruperea” este apasatoare pentru fiecare parte, pentru ca legatura este extrem de puternica. In general cel mai mult sufera parintii. Ei pot dezvolta cu usurinta o depresie, chiar daca au o cariera de succes si o casnicie fara cusur. Imi trece prin minte acum imaginea unei doamne, dupa ce baiatul (unicul) sau a plecat la facultate, si nu orice facultate, ci  cea care reprezenta continuarea in viitor a activitatii ei de o viata, perpetuarea pasiunii ei. A dezvoltat stari depresive. Se simtea trista, parasita, plangea cu usurinta, devenise irascibila, insomniile luasera locul noptilor linistite, cu somn odihnitor, chiar daca avea alaturi un sot iubitor si atent si o activitate care ii conferea multe satisfactii profesionale.

Pe de alta parte exista si copii care suporta mai greu separarea de parinti, sunt cei care nu au luat primele lectii de zbor.

Misiunea noastra, a parintilor este aceea de a ne creste copiii, astfel incat atunci cand vine vremea sa-si ia zborul spre independenta sa fie cat mai siguri de ei. Trebuie sa-i investim cu incredere si sa fim siguri ca se vor descurca. Ei au nevoie de incurajarile noastre. Si ceea ce este sigur intotdeauna vor simti nevoia sa se intoarca la cuibul din care au invatat sa zboare pentru prima data. Si de cele mai multe ori castigam, pentru ca ei nu se intorc singuri la noi.

Psihoterapeut,

Ursu-Balaci Mariana