Cabinet Individual de Psihologie si Psihoterapie Ursu-Balaci Mariana

Carnavalul nu este un spectacol care să fie văzut de oameni

Carnavalul nu este un spectacol care să fie văzut de oameni; ei trăiesc în el şi fiecare parţicipă… Cât carnavalul durează, nu mai este altă viaţă afară… Carnavalul celebrează o eliberare temporară de adevărul evident şi de ordinea stabilită, el cere forme nedefinite, joc şi schimbări uimitoare…“ (Green, 2001, p.159)

Mă folosesc de acest citat pentru a ilustra cât mai bine sentimentul pe care îl încearcă cei mai mulţi useri ai ciberspaţiului, implicaţi într-un nou tip de comunicare, care are ca mediu realitatea virtuală. Oată conectaţi, viaţa din afară îşi pierde relevanţa. Se experimentează o eliberare temporară de regulile materialului. Măştile nu mai sunt tributare unor etichete simpliste de „fals“ / „adevărat“. Noul context de comunicare promovează jocul cameleonic al personalităţilor ca singura formă de expresie.

Comunicarea umană a devenit una dintre cercetările predilecte ale societăţii contemporane. Specialiştii din diferite domenii (lingvistică, sociologie, psihologie, semiotică, teoria informaţiei, retorică) studiază fenomenul comunicării şi propun diferite modele de interpretare, grile de lectură a actelor de comunicare sau oferă soluţii şi sfaturi pentru ameliorarea comunicării. Ce înseamnă comunicarea? În vorbirea curentă, a comunica înseamnă a transmite un mesaj despre ceva unui receptor. Este vorba de un emiţător, un locutor care vrea să transmită un mesaj unui destinatar, alocutorul sau receptorul. Pentru a transmite informaţia, emiţătorul trebuie să o traducă într-un limbaj care să fie comprehensibil pentru destinatar, realizând o codificare. Mesajul astfel codificat va fi transmis receptorului printr-un canal de comunicare. Comunicarea nu este, totuşi, un proces mecanic, de transmitere a unei informaţii în mod linear şi secvenţial. Comunicarea este o interacţiune în care actorii nu reflectă doar realitatea: ei construiesc realitatea socială. Comunicarea devine o construcţie socială – nu este ca un dat – în care orice comportament are valoarea unui mesaj. Comunicarea nu se rezumă doar la expresia verbală, ea este un sistem care include canale multiple. În comunicare, gesturile, mimica, poziţia corporală, distanţa interpersonală, chiar şi tăcerea, sunt acte de comunicare care vehiculează o semnificaţie. Ca interacţiune, comunicarea este direct influenţată de contextul sociocultural în care se desfăşoară, pentru că mediul respectiv îi conferă o specificitate anume. Într-un fel se comunică într-un birou, altfel într-o sală de cursuri, altfel la o întâlnire între prieteni. Din punctul de vedere al instrumentului cu ajutorul căruia se codifică informaţia şi a canalului de transmitere a mesajului, distingem: Comunicarea verbală este comunicarea realizată prin cuvinte. Alegerea cuvintelor, dispunerea lor în propoziţii şi în fraze, cu scopul construcţiei mesajului, sunt elemente foarte importante ale construcţiei mesajului, pentru că puterea cuvântului poate fi imensă, atât în textele scrise, cât şi în comunicarea orală. Cuvintele pot servi pentru înmagazinarea şi transmiterea rapidă a informaţiilor, pentru crearea şi menţinerea contactului social, pentru influenţarea atitudinilor, comportamentelor persoanelor. Sunt şi efecte negative ale cuvintelor. Cuvintele pot masca realitatea, ceea ce poate duce la persuadarea şi manipularea oamenilor în scopuri necinstite. Comunicarea verbală este simbolică pentru că putem utiliza cuvintele pentru a vorbi despre obiecte care nu sunt prezente sau care nu există în realitate. Comunicarea paraverbală este realizată de elemente care însoţesc cuvântul sau vorbirea în general: caracteristicile vocii, particularităţile vorbirii, accent, intonaţie, ritm, pauză, debitul vorbirii, intensitatea rostirii. În anumite contexte, chiar şi tăcerea are semnificaţia ei. Paraverbalul nu poate exista decât concomitent cu exprimarea verbală, el fiind elementul care dă expresivitate vorbirii. Expresivitatea facilitează comunicarea şi îi conferă autenticitate. Unul şi acelaşi cuvânt spus cu intonaţii diferite capătă semnificaţii diferite. Paraverbalul are darul de a personaliza actul comunicării. Tonul vocii, intonaţia, ritmul vorbirii transmit informaţii despre starea afectivă a emiţătorului, despre atitudinile sau gradul de siguranţă în raport cu ceea ce se spune. Comunicarea nonverbală este acea formă de comunicare în care transmisia mesajului se face pe alte căi decât cele verbale. Voluntar sau involuntar, noi comunicăm şi prin gesturi, expresia feţei, privire, poziţia corpului, proximitate, contact fizic, înfăţişare fizică, îmbrăcăminte. Contactul vizual este considerat cel mai puternic indiciu nonverbal. Acesta, în proporţie de 60-70% din durata unei conversaţii, are rol de feed-back, reglează fluxul comunicării, comunică emoţii şi dă informaţii despre natura relaţiei dintre participanţi. El completează limbajul verbal. Elementele nonverbale sunt decodificate mai repede decât elementele verbale. Gesturile, mimica, privirea pot comunica mult mai multe decât o pot face cuvintele. Comunicarea paraverbală şi nonverbală formează ceea ce se numeşte metacomunicare, care este de o importanţă deosebită pentru actul de comunicare în general. Ascultătorul este tentat să preia înţelesul mesajului mai ales din metacomunicare decât din cuvintele auzite sau scrise. 1.1.1. Comunicarea mediată de computer Prima reţea de computere, ARPANET, a fost creată în anii 1970 in S.U.A., astfel încât cercetătorii sponsorizaţi de Departamentul de Apărare să poată opera pe diferite calculatoare aflate la distanţă unul de celălalt; datele informatice, şi nu mesajele de la persoană la persoană, au reprezentat conţinutul intenţionat al reţelei, care s-a întâmplat să servească într-o manieră la fel de uşoară şi la transmiterea textului scris. Ideea tehnică fundamentală de la baza ARPANET-ului a provenit din cadrul RAND, centrul de logistică militară din Santa Monica, care a depus multe eforturi în cadrul proiectului top-secret de simulare computaţională a scenariului unui război termonuclear; ARPANET a crescut dintr-o schemă mai veche a RAND-ului pentru o reţea de comunicare, comandă şi control, ce putea supravieţui unui atac nuclear fără să deţină un centru de control. Calculatoarele interconectate se puteau „vedea şi găsi“ unele pe altele. La începutul anilor ’90 lua naştere Internetul comercial, odată cu cu evoluţia interfeţei grafice şi dezvoltarea programelor de navigare Web. În prezent, peste 300 de milioane de oameni folosesc Internetul. Computerele şi reţele de telecomunicaţii, care ne susţin de asemenea apelurile telefonice, constituie fundamentul tehnic al ceea ce numim comunicare mediată de computer (CMC). Comunicarea mediată de computer (CMC) este manieră în care oamenii adaptează tehnologiile destinate unui singur scop pentru a se potrivi nevoilor lor proprii şi foarte diverse de comunicare. Iar cele mai profunde schimbări tehnologice au provenit din cadrul periferiilor şi al subculturilor, şi nu din cel al industriei tradiţionale a computerelor sau al ştiinţei computaţionale academice. Net-ul este un termen informal ce denumeşte reţelele liber interconectate de computere ce utilizează tehnologia CMC pentru a aduna oameni din întreaga lume în cadrul unor sesiuni publice de discuţii. Internetul a devenit infrastructura de bază a societăţii postmoderne. În acest cadru apare şi noua formă de comunicare interumană, comunicarea mediată de computere (CMC). Spaţiul cibernetic a devenit o nouă frontieră în cadrul relaţiilor sociale. Jocul relaţional se mută în virtual.. Comunicarea mediată de computer are capacitatea de a ne schimba vieţile pe paliere diferite, însă puternic interinfluenţate. Mai întâi, ca fiinţe umane, noi avem percepţii, gânduri şi personalităţi (deja modelate de alte tehnologii de comunicare) care sunt afectate de modalităţile în care folosim mediile de comunicare şi de felul în care aceste medii ne folosesc pe noi. La acest nivel fundamental, CMC ne atrage în calitate de organisme cu anumite nevoi intelectuale, fizice şi emoţionale. Tinerii din întreaga lume au diferite înclinaţii comunicaţionale moştenite de la generaţia mai în vârstă, pre-McLuhan-izată. M.T.V., de pildă, hrăneşte o sensibilitate estetică ce este fixată îndeaproape pe frecvenţa procedeelor de montaj rapid, a imaginilor izbitoare şi a efectelor speciale. Acum, acei oameni din întreaga lume care s-au născut în era televiziunii şi au crescut odată cu telefoanele celulare migrează către spaţiile CMC, care sunt mai adecvate modului lor de a experimenta lumea. Există, de asemenea, un vocabular al CMC, născut din milioanele şi milioanele de interacţiuni online. Vocabularul reflectă câteva dintre modalităţile în care personalităţile umane se schimbă în era saturării media. Al doilea nivel la care CMC atrage o posibilă schimbare este cel al interacţiunii de la persoană la persoană, unde apar relaţiile, prieteniile şi comunităţile. Tehnologia CMC oferă o nouă capacitate de comunicare „de la mulţi către mulţi,” însă modul în care o astfel de capacitate va fi sau nu utilizată în viitor poate depinde de felul în care noi, prima generaţie care o folosim, reuşim sau eşuăm în încercarea de a o aplica la vieţile noastre. Cei dintre noi care sunt aduşi în contact unii cu alţii prin mijlocirea tehnologiei CMC ne simţim provocaţi de această capacitate „de la mulţi către mulţi” – provocaţi a lua în considerare posibilitatea de a construi împreună un anumit fel de comunitate. 1.1.2 Comunicarea mediată de computer versus comunicarea faţă in faţă Sfârşitul secolului XX a revoluţionat toate teoriile despre comunicare existente până atunci. Dezvoltarea Internetului atrăgea după sine o nouă şi deosebit de provocatoare formă de comunicare interumană: comunicarea mediată de computere (CMC). Caracteristica principală a CMC constă în comunicarea predominant prin limbaj scris. Chiar dacă cu timpul s-au dezvoltat şi posibilităţi audio sau video, prin existenţa microfonului şi a camerei web, comunicarea text este preferată de marea majoritate a utilizatorilor de mijloace de comunicare electronice. Comunicarea paraverbală şi nonverbală, atât de importante pentru decodificarea mesajului transmis în faţă in faţă, lipsesc total în CMC, bazată pe text. CMC a solicitat intens creativitatea, talentul userilor pentru o comunicare cât mai puţin ambiguă. Limbajul nonverbal a fost parţial compensat de emoticoane, care ajută ca mesajul transmis să fie cât mai expresiv. Ironia, glumele, subtilităţile sunt exprimate fie prin mai multe cuvinte, cât mai edificatoare, fie prin folosirea emoticoanelor sau a unor coduri general cunoscute şi acceptate de useri. Nicicând în istorie nu s-a scris atât de mult ca în „era informaţională“, a comunicării mediate de computere. De asemenea, orice persoană poate scrie în stilul ei – scrisul nu mai este pentru elite. Scrisul a devenit la fel de normal şi de banal ca şi vorbitul. Textul scris rămâne calea de comunicare cea mai frecventă în CMC. Acest fapt implică multă creativitate, dar şi abilităţi de comunicare, dacă se doreşte o relaţionare cât mai profundă între useri. Există un număr de diferenţe între comunicarea faţă in faţă şi comunicarea mediată de computer: Senzaţii diminuate Prin însăşi natura lor, oamenilor le place să comunice, să se exprime. În lumea materială, lumea celor cinci simţuri, oamenii pot experimenta multe căi de comunicare fără piedică, prin limbaj, prin modulaţiile vocii, prin stilul de a se îmbrăca, prin gesturi, prin expresia feţei, prin limbajul corpului, chiar şi prin parfum. Oamenii se comunică în diferite maniere. CMC încă nu are aşa de multe căi de comunicare.

Etichete:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Related Post