De la geamul său putea vedea piața. Domnul Gogu, profesorul de istorie își văzu unul dintre studenții preferați de la filosofie, pe Mihai, umblând în grabă, părând foarte preocupat. Îl sună și îl invită la el.
– Mihai, ce umbli așa grăbit, de parcă-ți tună și plouă? În ultimul timp numai așa te-am vazut.
– Păi, am o grămadă de treburi de rezolvat și nu mai știu cu care să încep. Timpul mă presează.
– Ascultă Mihai, tu ai văzut în această zi cerul? Mihai dădu din cap în semn că nu.
– Dar vișinul din fața casei care tocmai a înflorit?
– Nu, domnule profesor, n-am apucat să-l văd, mă grăbeam.
– Dar trotuarul pe care ai călcat, strada ai observat-o? Ai văzut pe unde ai mers astăzi?
– Da, domnule profesor, asta da.
– Și acum, vezi și acum?
– Da, domule profesor, văd.
– Și ce vezi, poți să-mi spui?
Mihai își duse mâna dreaptă la cap și spuse încurcat:
– Femei, bărbați, copiii care merg grăbiți care-ncotro au treabă, asta văd.
– Măi Mihai, vezi tu, peste câteva zeci și zeci de ani, pe aceleași străzi vor forfoti la fel ca și acum oameni mergînd fiecare după interesul lor. Vor fi mașini, biciclete și cine știe ce alte minuni ale tehnologiei. Eu însă nu voi mai fi aici și nici tu. Și te întreb la ce gonesti atâta, daca nu ai timp să vezi nici măcar cerul, nici măcar copacul sau florile care au înflorit și poate nici pe tine. Pentru ce alergi?
Tu ai avut vreme să privești cerul astăzi?
Psiholog,
Ursu-Balaci Mariana